Trebuie să recunosc că mi-e greu. Nu e acel greu pe care l-am purtat când am luat post de zahăr. 
Atunci eram frustrată, tensionată.Acum e un fel de singurătate, de lume dispărută, de doliu după un univers stins.
Mă trezesc adesea în fața calculatorului neștiind ce caut aici. Acel loc drag în care mă întâlneam cu prietenii, în care eram la curent cu viața lor, cu pasiunile lor, acel loc unde găseam o mulțime de informații utile, acel loc care îmi oferea totul de-a gata a dispărut. Nu mă ard degetele să ajung la el. Știu că depărtarea aceasta e la distanță de un click, dar acest click mi-ar fi încălcarea unui angajament luat pentru inima… Nu e ca în zilele de miercuri, vineri sau duminică. Atunci trăiesc într-o așteptare scurtă. Acum așteptarea e prea lungă ca să pot să mă liniștesc cu gândul că după Crăciun voi revedea comunitatea virtuală în care mi-am construit și eu o casă. 
Despre inima mea arată v-am scris acum câteva zile.
Cred că fără această retragere din comunitatea virtuală inima mea nu ar putea fi arată atât de adânc.
Uneori mă confrunt cu sentimentul singurătății, al faptului că nu mai am un nume, că nimeni nu mai știe de mine și viața lor continuă fără mine. Acum când stau în patul ascuns, cu inima arată și bolile sufletești descoperite știu că aproape toți m-au uitat. Iar dacă nu m-au uitat, până la Crăciun cu siguranță mă vor uita
Mă smerește nespus de tare această singurătate, în care nu mai am un nume. Uneori mai primesc câte o supă caldă printr-un email ce vine de la o ființă ce și-a amintit de mine. Atunci când sorb supa îmi dau seama ce puțin contez de fapt…că de fapt sunt doar câțiva cărora le pasă, că e o iluzie trecătoare întâmpinarea cu apaluze pe care o primesc la articole postate, la fotografii, la gânduri. Atunci realizez că de fapt mulțimea ce-mi aduce laude și strigă de bucurie că mă vede nu lasă să se audă sufletele tăcute pentru care contez.
Dumnezeu mai trage câte o brazdă de inimă, o frământă sub primii fulgi de nea ce cad lin peste satul nostru. Acest sentiment pe care îl am când sunt singură în casă sau când cei ai casei mele dorm…că sunt Singură (că nu am unde să fug, că nu e nimeni) mă aruncă în brațe de Cer și mă obligă să mă văd pe mine cu toate păcatele mele.
Viața la sat și abandonarea facebookului ..
Ah cât de tare doare să-mi vă inima nespus de rea si pornirile firii mele, să fiu singură și nevăzutăCe pericol să cred că nici Dumnezeu nu mă vede.
Și totuși El e aici, în odaia zugrăvită cu colinde și liniște. Mă ară mai departe așa cum L-am rugat. Scoate din mine bulgări mari de răutate și mi-i arată.  
Dumnezeul meu este îndelung răbdător și plin de bunătate
,,Toate lucrările Tale Te vor lăuda Doamne.,, …Această inimă arată și lucrată trebuie să Te laude.

Psalmul 146

,,Lăudaţi pe Domnul! Laudă, suflete, pe Domnul!
Voi lăuda pe Domnul cît voi trăi,
voi lăuda pe Dumnezeul meu cît voi fi.
Nu vă încredeţi în cei mari,
în fiii oamenilor, în cari nu este ajutor.
Suflarea lor trece, se întorc în pămînt,
şi în aceeaş zi le pier şi planurile lor.
Ferice de cine are ca ajutor pe Dumnezeul lui Iacov,
ferice de cine-şi pune nădejdea în Domnul, Dumnezeul său!
El a făcut cerurile şi pămîntul, marea şi tot ce este în ea.
El ţine credincioşia în veci.
El face dreptate celor asupriţi;
dă pîne celor flămînzi:
Domnul izbăveşte pe prinşii de război;
Domnul deschide ochii orbilor;
Domnul îndreaptă pe cei încovoiaţi;
Domnul iubeşte pe cei neprihăniţi.
Domnul ocroteşte pe cei străini,
sprijineşte pe orfan şi pe văduvă,
dar răstoarnă calea celor răi.
. Domnul împărăţeşte în veci;
Dumnezeul tău, Sioane, rămîne din veac în veac!
Lăudaţi pe Domnul!,,

 https://andreeastanciu.wordpress.com