sâmbătă, 22 martie 2014
CE ESTE SI CUM ACCESAM IUBIREA DE SINE?
Întâlnesc frecvent persoane care mă întreabă, asemeni unui căutător veritabil, cum să facă să se iubească mai mult. Mă întreabă cum arată, de fapt, aceasta iubire de sine? Cum se manifestă ea? Stând în pat până târziu, mâncând o înghețată sau o salată de fructe?
Le răspund acum că oricare dintre aceste variante poate fi valabilă și multe altele, de asemeni. Esența iubirii de sine este să-ți asculți intuiția și să înveți să asculți ce-ți spune corpul despre nevoile pe care le ai.
Uneori, să-ți asculți corpul poate fi înșelător, de aceea, îți împărtășesc câteva căi prin care poți începe să te iubești:
1. Fii Răbdător Cu
Tine. La fel cum îți dai credit pentru ceva ce ai făcut, dă-ți o pauză
și ai toleranță atunci când uu ai făcut ceea ce-ți doreai.
2. Încetează Să-ți Mai
Faci Griji. Grijile nu fac altceva decât să te blocheze și mai mult în
situația în care te afli, să-ți ia energia și să te oprească să
acționezi.
3. Fă Ceea Ce-ți
Place. Trăiește-ți viața ca și când te afli în vacanță. Îți place să
alergi, trezește-te cu jumătate de oră mai devreme și aleargă. Nu te
opri în tot felul de scuze și blocaje pentru a nu face ceea ce te
relaxează și te face fericit. Depășește barierele și acționează!
4. Nu Te Mai Eticheta.
Renunță să te mai numești ”leneș” sau ”prost” sau oricum altcumva și
folosește atribute pline de compasiune și dragoste despre Cine Ești Tu.
5. Conectează-te Cu
Viața Ta. Alege să fii într-o relație autentică, adevărată cu viața și
cu experiențele tale. Încetează să-ți mai spui că ceea ce ți se întâmplă
este din cauza sistemului, celorlalți, societății sau oricui altcuiva
numai ție nu. Tu răspunzi de mersul vieții tale, de felul în care o
privești și alegi să faci lucrurile.
6. Fă O Listă Cu
Oamenii Pe Care Îi Admiri Și De Ce. Apoi amintește-ți că tu poți admira
în ceilalți doar ceea ce există deja în tine (oricât de bine ascuns
este). Menține-te în starea lucrurilor pe care le admiri și fii ceea ce
admiri la ceilalți. Trebuie doar să-ți propui.
7. Oferă Iubire. Iubește-i pe ceilalți nu pentru ceea ce sunt ei ci, pentru ceea ce ești tu.
8. Asculță-te Și Ai Încredere În Intuiția Ta. Renunță la cuvântul ”trebuie”. Nimic nu trebuie decât dacă așa îți spune intuiția.
9. Fă Pace Cu Corpul
Tău. Stai (dezbrăcat) în fața oglinzii și fă pace cu corpul tău care
este casa a Ceea Ce Ești Tu Cu Adevărat. Privește-te și spune-ți cât
ești minunat, fabulos și special ești tu.
10. Cine Ești Tu? Fă o listă cu toate lucrurile despre Cine Ești Tu și pentru care ești recunoscător.
11. Apreciază-te! În
fiecare seară, înainte de culcare, când deja ești în pat, spune corpului
tău și ție cât de mult le apreciezi.
12. Lucruri Pe Care Le
Iubești. Înconjoară-te de lucruri pe care le iubești și care-ți dau o
stare de bine. De exemplu, fotografii ale celor pe care-i iubești,
memento-uri despre evenimente fericite din viața ta, etc.
13. Acceptă-ți Și
”Minusurile”. Enumeră într-o listă 7 motive pentru care, cele mai grele
provocări ale vieții tale, nereușitele și ”calitățile” pe care nu le
iubești la tine, în esență, au fost lucruri minunate pentru tine și
experiența ta.
14. Iartă. Apoi,
iartă-te pentru că nu le-ai văzut mai devreme (pe cele de la pct.13).
Iartă-i pe tot și pe toate câte ți s-au întâmplat.
15. Conectează-te Cu
Mâncarea. Mestecă mâncarea încet, savurează fiecare aromă a ei și
concentrează-te pe beneficiul pe care această hrană ți-l aduce.
16. Sport cu Zâmbet.
Renunță la exercițiile fizice care nu te fac să zâmbești. Mergi la sala
de gimnastică doar dacă asta te reconfortează. Dacă nu, alege alte
activități care te fac să te simți bine: mergi cu bicicleta, cu rolele,
etc. Nu facem sport pentru că așa trebuie, ci pentru că ne place ceea ce
facem.
17. Limitează-ți
Consumul De Știri. Este în regulă să fii bine informat dar, oare, chiar
ai nevoie să știi câte accidente s-au produs, cum mai merge criza
economică și ce se mai întâmplă cu războiul din nu știu ce regiune? Tu
ai puterea de decizie pentru a găsi echilibrul vizavi informațiile pe
care vrei să le vezi. Nu este nevoie să urmărești trei buletine de știri
într-o zi. Dacă te gândești mai bine, probabil că unul este suficient.
18. Eliberează-te.
Renunță la 80% din tot ceea ce este irelevant și focusează-te pe
ceilalți 20%. Vei fi mult mai productiv și vei acumula mai puțină
energie negativă și toxine emoționale.
19. Fii Tu Cu Tine. Petrece zilnic timp în meditație sau rugăciune ori liniște.
20. Gândește-te La
Lucruri Care Îți poți Face Viața Mai Ușoară – apoi, fă-o. Oricare ar fi
ele, fă-le o prioritate. Poți, de exemplu, să-ți cumperi un calculator
care să te ajute într-o activitate anume, o bicicletă pentru a te
deplasa mai ușor sau orice altceva ce ți se pare util pentru tine.
21. Scrie-ți O
Scrisoare De Dragoste. Nu contează cât de lungă sau scurtă este.
Important este să așterni pe hârtie modurile în care te iubești și
motivele pentru care o faci. Citește-o în fiecare zi.
22. Eliberează-te De
Perfecțiune. Dacă tu te ”străduiești” mereu pentru ceva, ăsta nu este
deloc un mod de a trăi; în felul acesta poți doar să deschizi ușa pentru
monologul negativ pe care ți-l dedici. Tu ești TU și, așa cum ești,
ești suficient – chiar în acest moment, chiar așa cum ești.
23. Fă Ceva Doar
Pentru Tine. Este minunat atunci când faci tot felul de chestii pentru
cei din jur dar este și mai minunat atunci când faci ceva doar pentru
tine. Atunci când tu ești singurul care beneficiază de toată atenția ta.
24. Cântă. Fredonează o melodie. Cântă la un instrument. Creează un ritm nou. Permite vibrației muzicii să-ți umple sufletul.
25. Fii Sincer Cu
Tine. Dacă tu încerci să fii cineva care nu ești de fapt, este foarte
ușor să aluneci către monologul negativ pentru că, în felul acesta, tu
nu poți da tot ce ai mai bun. Tu ești cea mai bună replică a ta. Lasă la
o parte tot ceea ce nu te reprezintă și fii cel mai bun TU. Doar tu
poți fi cea mai bună variantă a ta așa că fă-o cât mai bine și iubește
felul în care o faci.
26. Eliberează-te De
Vină. Vina vine tot din ”discuțiile” negative pe care le ai cu tine. Nu
poți schimba ceea ce ai făcut în trecut dar poți să acționezi acum
pozitiv. Uită ce-a fost și iubește. :)
27. Fii Blând Și
Pozitiv. Atunci când vei începe să gândești pozitiv și cu blândețe
despre tine, pur și simplu, va crește iubirea pe care ți-o porți.
28. Elimină
Auto-Critica. Tu ai mustra pe cineva pentru cele mai mici lucruri?
Probabil că nu. Ei, imaginează-ți că există un ”ceva” în capul tău care
exact asta îți face ție. Îți spune că nu ești bun, ca ești prost sau că
faci tot timpul greșeli. Dacă identifici așa ceva la tine, fă un efort
și elimită acest mod de a te judeca tot timpul. Nu meriți asta.
29. Bucură-te De
Copiii Tăi. Este foarte ușor să alergi cât e ziua de lungă și să te
ocupi de cele necesare lor fără a te conecta cu ei, cu adevărat. Cel
puțin seara, fă un efort conștient și vorbește cu copiii tăi despre cum a
fost ziua lor. Ce-au făcut interesant, ce-au învățat, cum se simt. Și,
nu uita să le reamintești cât de importanți sunt ei pentru tine și cât
de mult îi iubești.
30. Învață Să Vezi
Frumusețea. Atunci când înveți să vezi frumusețea în fiecare lucru, vei
vedea, de asemeni, și frumusețea în tine. Observă tot ce este frumos în
jurul tău. Susurul unei ape, o floare, o pasăre, un copil, o culoare, un
cântec, cerul, liniștea, sunt atât de multe lucruri frumoase pe care le
întâlnești într-o zi.
31. Ai Încredere. Ai încredere în viață și-n tine. Totul este bine în lumea ta, așa cum trebuie să fie.
32. Exersează
Răbdarea. Vei fi surprins să observi cât de multe lucruri se întâmplă
fără să faci nimic! Atunci când te afli într-o ”încurcătură” nu te grăbi
să acționezi. Ai răbdare, așteaptă cu încredere și ai să fii uimit să
vezi că, ca prin magie, lucrurile se așează cumva de la sine sau că,
apar noi oportunități pe care, mai înainte, nu le văzuseși.
33. Fii Un Turist în
orașul tău, în casa ta, la serviciul tău. Observă totul dintr-o
perspectivă nouă. Sunt multe lucruri frumoase acolo, cu care tu te-ai
obișnuit și pe care acum nu le mai observi atât de ușor.
34. Acceptă
Complimente. Fii deschis cuvintelor de bine pe care ceilalți ți le spun
și acceptă-le cu grație și recunoștiință. Da, chiar ești uimitor. Poți
să crezi asta!
35. Mulțumește.
Mulțumește pentru tot și toate. Tot timpul. Odată am fost întrebată de
ce mulțumesc atunci când cumpăr ceva, că doar plătesc pentru acel lucru.
Ei bine, așa simt. Să mulțumesc pentru tot ce se întâmplă în acel
moment unic, de alt fel; este felul meu de a mă conecta cu oamenii și
momentul prezent.
36. Ascultă Povești.
Ele au farmecul lor și darul de a-ți spune ”lucruri” într-un mod atât de
subtil și minunat. Nu întâmplător am ales să-ți ofer gratuit o
mini-colecție de povestiri. Le poți găsi pe site. :)
37. Fă Pace Cu Ego-ul
Tău. El nu merită să primească o învinuire prea aspră. Este parte din
tine. Ego-ul este un instrument pe care mintea ta îl folosește pentru
a-ți manevra viața. Iubește-l, gestionează-l, folosește-l constructiv,
ia o pauză și detașează-te de el rugându-te sau meditând și… iubește-l.
Este parte din tine și are nevoie de iubire.
38. Spune ”Nu” Atunci
Când Asta Simți. Să fii o persoană care face pe plac spunând mereu ”da”
rugăminților celorlalți poate să aibă avantajele sale. Dar
suprasolicitarea poate duce la stress și anxietate. Învață să nu dai
curs solicitărilor atunci când te simți copleșit. Pe termen lung, te vei
simți mai echilibrat și vei fi mult mai fericit.
39. ”Vorbește” Cu
Fricile Tale. Fricile își au și ele rostul lor. Ele vor doar să te
protejeze. Este adevărat că uneori întrec măsura și dau dovadă de exces
de zel dar, nu este nevoie să-ți urăști fricile. Împrietenește-te cu ele
și transformă-le într-o parte constructivă a ta. Doar oferă-le puțină
dragoste și atenție. Întreabă-te care este sursa fricii. Pot fi două,
chiar trei surse ale fricii. Identifică-le iar apoi cazi de acord cu
frica ta că este în regulă să-ți continui drumul mai departe. Frica te
va înțelege și va avea încredere în decizi ta ”documentată”.
40. Acordă-ți Timp.
Timp pentru a înțelege că toate aceste moduri de a te iubi cer a fi
făcute cu pasiune și intenție autentică și nu doar ca ceva ce trebuie
bifat pe o listă.
Ai nevoie să crezi în puterea lor de a te face să te iubești mai mult decât o faci deja.
http://kristinekristina.blogspot.ro/2014/02/ce-este-si-cum-accesam-iubirea-de-sine.html
Iubesc acest sfat al lui Patrul Rinpoche:
Adu-ţi aminte de pilda unei vaci
bătrâne, Ea e mulţumită să doarmă
într-o şură. Trebuie să mănănci, să
dormi şi să defeci - Acestea sunt
inevitabile - Tot ce e mai mult, nu te
priveşte.
Uneori mă gândesc că realizarea cea mai măreaţă a culturii moderne este comercializarea genială a samsarei şi a distracţiilor sale sterile. Societatea modernă mi se pare a fi o celebrare a tuturor lucrurilor care te îndepărtează de adevăr, care fac dificilă viaţa întru adevăr şi îi descurajează pe oameni până şi să creadă
în existenţa adevărului. Şi când te gândeşti că toate astea provin dintr-o civilizaţie care pretinde să adore viaţa, dar de fapt o privează de orice semnificaţie reală; care vorbeşte fără încetare că-i face pe oameni „fericiţi", dar în realitate le închide calea spre sursa adevăratei bucurii.
Această samsara modernă întreţine o anxietate şi o depresie e toţi, deprinzându-ne cu o maşină consumistă care pentru a funcţiona trebuie să ne menţină aviditatea. Samsara are un nivel înalt de organizare, este versatilă şi sofisticată; ea ne asaltează de pretutindeni cu propaganda ei şi creează în jurul nostru un mediu vicios aproape inexpugnabil. Cu cât încercăm mai mult să scăpăm, cu atât se pare că ne afundăm mai mult în capcanele pe care cu atâta ingeniozitate ni le întinde. După cum spunea maestrul tibetan din secolul al XVIII-lea Jikme Lingpa: „Hipnotizate de simpla varietate a percepţiilor, fiinţele rătăcesc la nesfârşit în cercul vicios al samsarei."
Obsedaţi, aşadar, de false speranţe, vise şi ambiţii, ce promit fericirea dar duc numai la mizerie, suntem ca nişte oameni care se târăsc, sioviţi de sete, printr-un deşert nemărginit. Şi tot ce ne întinde această samsara să bem este o cană cu apă sărată, menită să ne înteţească şi mai mult setea.
Cunoscând şi realizând aceasta, nu se cuvine oare să-i dăm ascultare Iui Gyalse Rinpoche când ne spune:
Să faci planuri de viitor este ca şi cum
ai merge să pescuieşti într-o albie seacă;
Nimic nu iese vreodată aşa cum ţi-ai dorit,
aşa că renunţă la toate proiectele şi ambiţiile.
Dacă este să te gândeşti la ceva,
Aceasta să fie nesiguranţa ceasului când vei muri.
Pentru tibetani, principala sărbătoare a anului este Anul Nou, care este Crăciunul, Paştele, Ziua Recunoştinţei şi ziua dvs. de naştere, toate laolaltă. Patrul Rinpoche a fost un mare maestru, a cărui viaţă a fost presărată de episoade excentrice menite să insufle viaţă învăţăturilor. în loc să celebreze ziua Anului Nou şi să ureze oamenilor un ..An nou fericit", la fel ca toata lumea, Patrul Rinpoche obişnuia atunci să plângă. întrebat de ce, el spunea că a mai trecut un an şi atâţia oameni s-au apropiat cu încă un an de moarte, tot nepregătiţi.
Gândiţi-vă la un lucru care probabil că ni s-a întâmplat la aproape toţi, într-o zi sau alta. Ne plimbăm pe stradă, adânciţi în gânduri inspirate, speculând asupra unor probleme importante, sau doar ascultând Walkman-ul. O maşină trece deodată în goană pe lângă noi, cât pe ce să ne calce.
Daţi drumul la televizor, sau răsfoiţi un ziar: veţi vedea moartea pretutindeni. Victimele acelor prăbuşiri de avioane sau accidente de maşină, se aşteptau oare să moară? Ele considerau viaţa la fel de sigură ca şi noi. Cât de des nu auzim despre oameni pe care-i cunoaştem, sau chiar prieteni, care au murit pe
neaşteptate? Nu e nevoie să fim bolnavi pentru a muri: trupurile noastre pot ceda subit, defectându-se, la fel ca maşinile. Putem fi perfect sănătoşi într-o zi, pentru ca în următoarea să ne îmbolnăvim şi să murim.
Milarepa cânta:
"Când eşti sănătos şi în putere,
Nu te gândeşti niciodată la venirea
bolii: Dar ea se abate asupră-ţi
năprasnic, Ca o lovitură de trăsnet.
Când eşti prins de treburile lumeşti, Nu
te gândeşti niciodată la apropierea
morţii; Dar ea vine degrabă, ca tunetul
Ce-ţi bubuie-n urechile."
Trebuie să ne scuturăm din când în când şi să ne punem cu adevărat întrebarea: „Ce-ar fi dacă aş muri la noapte? Ce-ar fi atunci?" Nu ştim dacă ne vom trezi mâine, sau unde ne vom trezi.
Dacă expiri şi nu mai poţi inspira, eşti mort. Nimic mai simplu.
Cum spune o zicală tibetană: „Ziua de mâine sau viaţa viitoare -niciodată nu ştim care vine prima."
Unii dintre renumiţii maeştri contemplativi din Tibet, când mergeau seara la culcare îşi goleau cănile şi le lăsau răsturnate, lângă pat. Ei nu erau niciodată siguri dacă se vor trezi dimineaţa şi vor mai avea nevoie de ele. Mergeau până acolo încât searastingeau focul, fără să se îngrijească să păstreze tăciuni pentru a
doua zi. Clipă de clipă, ei trăiau cu posibilitatea morţii iminente.
Poate că numai cei care înţeleg cât de fragilă este viaţa ştiu cât este ea de preţioasă.
A lua viaţa în serios nu înseamnă să ne petrecem tot timpul meditând de parcă am trăi în munţii Himalaya, sau în Tibetul de odinioară. în urnea modernă trebuie să muncim şi să ne câştigăm existenţa, dar asta nu înseamnă să ne lăsăm prinşi în mrejele unei vieţi, în care să trăim fără nici o viziune mai profundă asupra sensului deţii. Sarcina noastră este să păstrăm un echilibru, să găsim o cale de mijloc, să învăţăm să nu ne lăsăm acaparaţi peste măsură de activităţi şi preocupări neesenţiale, ci să ne simplificăm viaţa din ce în ce mai mult.
Cheia pentru a găsi un echilibru fericit în viaţa modernă este simplitatea.
In budism, acesta este adevăratul sens al disciplinei. în tibetană, termenul pentru disciplină este tsul trim. Tsul înseamnă „potrivit" riu „just", iar trim înseamnă „regulă" sau „cale". Aşadar disciplină inseamnă să faci ce este potrivit sau just; altfel spus, într-o epocă excesiv de complicată, să ne simplificăm viaţa.
Mi-am dat seama că există lucruri pe care fiecare persoană este trimisă pe pământ să le realizeze şi să le înveţe. De exemplu, să împărtăşească mai multă dragoste, să fie mai iubitoare faţă de ceilalţi. Să descopere că mai importante sunt relaţiile umane, nu obiectele materiale. Şi să-şi dea seama că fiecare lucru pe care-l faci în viaţă este înregistrat şi chiar dacă pe moment treci pe lângă el fără să-ţi dai seama, el revine întotdeauna mai târziu.
Uneori revederea vieţii are loc în compania unei prezenţe glorioase, o „fiinţă de lumină". Ceea ce se desprinde din feluritele mărturii este că această întâlnire cu „fiinţa" revelă că unicele scopuri serioase în viaţă sunt „să înveţi să-i iubeşti pe ceilalţi oameni şi să dobândeşti cunoştinţe".
O persoană i-a povestit lui Raymond Moody: „Când s-a ivit lumina, primul lucru pe care mi 1-a spus a fost: 'Ce-mi poţi arăta că ai făcut cu viaţa ta?'" sau ceva de felul acesta... în tot acest timp, ea a continuat să sublinieze importanţa iubirii... Părea foarte interesată şi de lucrurile privitoare la cunoaştere... " Un alt bărbat
i-a spus lui Kenneth Ring: „Am fost întrebat - fără mijlocirea cuvintelor, prin comunicare mentală instantanee 'Ce am făcut în folosul sau pentru progresul neamului omenesc?'"
Ce am făcut cu viaţa noastră determină ceea ce suntem atunci când murim. Şi totul, dar absolut totul, contează.
Dacă priveşti adânc, îţi dai seama că nimic nu este permanent şi constant, nici cel mai mic fir de păr de pe corpul vostru. Iar asta nu este o este un lucru pe care-1 puteţi cunoaşte, realiza şi
vedea cu ochii voştri."
Mă întreb adesea: „De ce se schimbă toate?" Şi nu aflu decât un răspuns: Aşa este viaţa. Nimic, absolut nimic nu are un caracter permanent.
Buddha a spus:
Această existenţă a noastră e la fel de
trecătoare ca norii de toamnă.
A privi naşterea şi moartea fiinţelor este ca şi
cum ai privi mişcările unui dans.
Răgazul unei vieţi este ca un fulger pe cer,
Grăbit ca un torent pe coasta abruptă a unui munte.
Unul din principalele motive pentru care perspectiva morţii.
Să presupunem că traversăm o criză emoţională zguduitoare... întreaga noastră viaţă pare să se dezintegreze... soţul sau soţia ne-au părăsit pe neaşteptate. Dar pământul este tot acolo; cerul este la locul său.
Bineînţeles, chiar şi pământul se cutre- mură din când în când,
dar numai pentru a ne aminti că nu putem considera nimic drept sigur.
Ori de câte ori ne pierdem perspectiva, sau cădem pradă lenei, reflecţia asupra morţii şi nepermanenţei ne produce un şoc care ne readuce pe calea adevărului:
Ce s-a născut, va muri;
Ce s-a strâns, se va risipi;
Ce s-a acumulat, se va irosi;
Ce s-a construit, se va nărui
Şi ce-a fost înălţat, se va coborî.
Intregul univers, ne spun acum savanţii, nu este decât schimbare, activitate şi proces - o totalitate a fluxului care este temelia tuturor lucrurilor:
Ce este viaţa noastră, dacă nu acest dans al formelor tranzitorii? Oare nu se schimbă toate, întotdeauna: frunzele arborilor din parcuri, lumina din camera dvs. în timp ce citiţi aceste rânduri, anotimpurile, vremea, orele zilei, oamenii care trec pe stradă? Iar noi? Oare tot ce am făcut în trecut nu ne pare acum un vis? Prietenii cu care am crescut, locurile de joacă ale copilăriei, acele viziuni şi opinii pe care le-am susţinut cândva cu patimă sinceră: pe toate le-am lăsat în urmă. Acum. In momentul de faţă, citirea acestei cărţi vi se pare o realitate vie. Dar curând chiar şi această pagină nu va fi decât o amintire.
Celulele din corpul nostru mor, neuronii din creier se descompun, până şi expresia feţei este în necontenită schimbare, în funcţie de starea noastră de spirit. Ceea ce numim caracterul nostru de bază este doar un „curent mental" şi nimic mai mult.
Astăzi ne simţim bine fiindcă lucrurile ne merg bine; dar mâine simţim contrariul.
Unde s-a dus senzaţia de bine?
Ce-ar putea fi mai imprevizibil decât gândurile şi emoţiile noastre: aveţi vreo idee despre ce veţi gândi sau simţi în viitor?
Mintea noastră este, în fapt, la fel de goală, nepermanentă şi trecătoare ca un vis. Examinaţi un gând: el vine, stă şi pleacă.
Trecutul a dispărut, viitorul încă nu s-a ivit şi chiar gândul prezent, aşa cum îl percepem, devine trecut.
Singurul lucrupe care îl avem cu adevărat este imediatul clipa de faţă.
Uneori când vorbesc despre aceste lucruri, se întâmplă ca după aceea câte o persoană să vină la mine şi să-mi spună: „Toate astea par evidente! Le-am ştiut dintotdeauna. Spune-mi ceva nou." La care eu îi răspund: „Ai înţeles şi ai realizat în fapt adevărul nepermanenţei? L-ai .ntegrat într-o asemenea măsură în
fiecare gând, respiraţie şi mişcare încât viaţa ţi-a fost transformată? Pune-ţi aceste două întrebări: îmi amintesc eu în fiecare clipă că sunt muritor, la fel ca toţi oamenii şi toate lucrurile, astfel încât să tratez întotdeauna toate fiinţele cu compasiune? A devenit înţelegerea mea despre moarte şi nepermanenţă atât de pătrunzătoare şi urgentă încât îmi consacru fiecare secundă năzuinţei către iluminare? Dacă poţi
răspunde „da" la amândouă întrebările, atunci ai înţeles cu adevărat nepermanenţa."
Lucrurile pe care le simţeam cu încetul erau un sentiment mult intensiflcat de iubire, abilitatea de a comunica iubire, abilitatea de a găsi bucurie şi plăcere în lucrurile cele mai mărunte şi nesemnificative din jurul meu ...Mi s-a dezvoltat o mare compasiune pentru oamenii bolnavi şt aflaţi în pragul morţii şi voiam atât de mult să le spun, să-i conştientizez în vreun fel că procesul morţii nu este decât o extensie a vieţii.
Ştim cu toţii cum crizele care ameninţă viaţa, de pildă o boală gravă, pot să producă transformări de o profunzime similară. Freda Naylor, o doctoriţă care a ţinut cu mult curaj un jurnal în timp ce murea de
cancer, a scris:
Am avut experienţe pe care altminteri nu le-aş fi cunoscut niciodata şi pentru care trebuie să mulţumesc cancerului: umilinţa, împăcarea cu propria mea mortalitate, cunoaşterea puterii mele lăuntrice, care ma surprinde necontenit şi mai multe lucruri despre mine însămi pe care le-am descoperit fiindcă a trebuit să mă opresc din drum, să reevaluez lucrurile şi să pornesc mai departe.
Dacă putem într-adevăr „reevalua lucrurile şi porni mai departe" cu această nou descoperită umilinţă şi deschidere şi o acceptare reală a morţii noastre, ne vom găsi mult mai receptivi la îndrumările şi la practica spirituală. Această receptivitate ne-ar putea deschide foarte bine către o altă posibilitate
Imi aduc aminte de o americancă de vărstă mijlocie care avenit să-1 vadă pe Dudjom Rinpoche la New York în 1976. Nu era în mod special interesată de budism, dar auzise că în oraş există un mare maestru. Era extrem de bolnavă şi în disperarea ei era dispusă să încerce orice, chiar şi să consulte un maestru tibetan!
Pe atunci eu eram translatorul său.
Ea a intrat în cameră şi s-a aşezat în faţa lui Dudjom Rinpoche. Era atât de impresionată de condiţia ei şi de prezenţa lui încât a izbucnit în lacrimi. „Medicul meu mi-a mai dat doar cinci luni de viaţă. Mă puteţi ajuta? Sunt pe moarte", a îngăimat femeia.
Spre surprinderea ei, într-un mod blând şi compătimitor, Dudjom Rinpoche a început să chicotească. Apoi a spus liniştit: „Vedeţi, cu toţii suntem pe moarte. Este doar o chestiune de timp. Pur şi simplu unii dintre noi mor mai repede decât alţii." Cu aceste câteva cuvinte el a ajutat-o să vadă universalitatea morţii şi că moartea ei iminentă nu era ceva ieşit din comun. Aceasta i-a uşurat anxietatea. Pe urmă el a vorbit despre moarte şi acceptarea morţii. Şi despre speranţa care există în moarte. în final i-a indicat o practică de vindecare pe care ea a urmat-o cu entuziasm.
Nu doar că ea a ajuns să accepte moartea, dar urmând practica respectivă cu o dedicare totală, a fost vindecată.
Am auzit de multe alte cazuri ale unor oameni diagnosticaţi cu boli incurabile şi cărora li s-au mai dat numai câteva luni de viaţă. Dar când s-au retras în singurătate, au urmat o practică spirituală şi au luat cu adevărat cunoştinţă de ei înşişi şi de faptul morţii, au fost vindecaţi. Ce ne spune acest lucru? Că atunci când acceptăm
moartea şi descoperim legătura fundamentală dintre viaţă şi moarte, poate apărea o posibilitate dramatică de vindecare.
Budiştii tibetani cred că boli precum cancerul sunt un avertisment destinat să ne aducă aminte că am neglijat aspecte profunde ale fiinţei noastre, de pildă nevoile noastre spirituale.Dacă luăm în serios acest avertisment şi ne schimbăm fundamental direcţia vieţii, există o şansă foarte reală de a ne vindeca nu doar trupurile, ci întreaga fiinţă. O SCHIMBARE ÎN ADÂNCUL INIMII
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar.
O văd că este acolo.
Dar tot cad în ea ... este un obicei
A reflecta adânc asupra nepermanenţei, aşa cum a făcut Krisha Gotami, înseamnă să ajungi să înţelegi în străfundul inimii adevărul atât de pregnant exprimat în aceste versuri dintr-un
poem al unui maestru contemporan, Nyoshul Khenpo:
Natura tuturor lucrurilor este iluzorie şi efemeră,
Cei cu o percepţie dualistă privesc suferinţa ca o fericire,
Asemenea celor care ling mierea de pe tăişul unui brici.
Cât de vrednici de plâns sunt cei ce se agaţă de realitatea
concretă:
îndreptaţi-vă atenţia spre interior, prietenii mei de suflet.
Dar cât de greu poate fi să-ţi îndrepţi atenţia spre interior! Cât de uşor ne lăsăm dominaţi de vechile obişnuinţe şi deprinderi înrădăcinate! Chiar dacă, aşa cum ne spune poemul lui Nyoshul Khenpo, ele ne aduc suferinţă, le acceptăm cu o resemnare aproape fatalistă, fiind ¿rât de obişnuiţi să capitulăm în faţa lor.
Putem să idealizăm libertatea, iar când vine vorba de obişnuinţele noastre, suntem complet înrobiţi.
Poemul următor ni se adresează ruturor. Se numeşte „Autobiografie în cinci capitole".
Mă plimb pe stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar
Şi cad în ea
Sunt pierdut ...nu am nici o speranţă.
Nu este vina mea.
îmi trebuie o veşnicie să găsesc o cale de ieşire.
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar.
Mă fac că n-o văd.
Şi cad iarăşi în ea.
Nu-mi vine să cred că sunt în acelaşi loc.
Dar nu este vina mea.
îmi trebuie şi acum mult timp să ies.
Ochii îmi sunt deschişi,
Ştiu unde mă aflu.
Este vina mea.
Ies numaidecât.
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar.
O ocolesc.
Mă plimb pe o altă stradă.
Scopul reflecţiei asupra morţii este să producă o schimbare adevărată în adâncul inimii tale şi să ajungi să înveţi cum să eviţi „groapa din trotuar" şi cum să „te plimbi pe o altă stradă".
Deseori aceasta va necesita o perioadă de retragere şi contemplaţie profundă, fiindcă numai astfel ochii ni se vor deschide cu adevărat la ceea ce facem cu vieţile noastre.
Examinarea morţii nu trebuie să fie ceva înfricoşător sau morbid. De ce să nu reflectezi asupra morţii atunci când eşti cu adevărat inspirat, relaxat şi confortabil, întins pe pat, în vacanţă sau ascultând o muzică ce te încântă în mod special? De ce să nu reflectezi la ea când eşti fericit, sănătos, încrezător şi plin de bunăstare? Nu aţi observat că sunt momente când ai o tendinţă naturală spre introspecţie? Foloseşte-le cu grijă, fiindcă acestea sunt momentele în care poţi avea o experienţă puternică şi întreaga viziune despre lume să ţi se schimbe rapid. Acestea sunt momentele în care vechile credinţe se năruie de la sine şi te regăseşti transformat.
Contemplarea morţii vă va oferi un sens mai profund a ceea ce numim „renunţare", în tibetană nge jung. Nge înseamnă „realmente" sau „precis", iar jung înseamnă „a ieşi", „a se ivi" sau „a fi născut". Rodul reflecţiei frecvente şi aprofundate asupra morţii va fi constatarea că „ieşiţi", deseori cu o senzaţie de dezgust, din tiparele dvs. obişnuite. Veţi fi din ce în ce mai pregătiţi să le abandonaţi, iar în cele din urmă capabili să vă
eliberaţi de ele la fel de uşor, spun maeştrii, „cum ai scoate un fir de păr dintr-un bloc de unt".
Această renunţare la care veţi ajunge are în ea atât tristeţe cât şi bucurie: tristeţe fiindcă vă daţi seama de zădărnicia vechilor voastre căi şi bucurie datorită viziunii mai largi care începe să se dezvăluie când sunteţi capabili să le părăsiţi. Nu este o bucurie de rând. Este o bucurie ce dă naştere unei forţe noi şi profunde, unei încrederi şi inspiraţii statornice care vine din realizarea faptului că nu eşti condamnat la obişnuinţele tale, că te poţi cu adevărat desprinde de ele, că te poţi schimba pentru a deveni mereu mai liber.
Agăţarea este sursa tuturor problemelor. Deoarece pentru noi nepermanenţa echivalează cu suferinţa, ne agăţăm cu disperare, chiar dacă toate sunt supuse schimbării.
Suntem îngroziţi de perspectiva schimbării, îngroziţi, în fond, de viaţă, căci a învăţa să tră- ~ şti înseamnă a învăţa să accepţi schimbarea. Şi aceasta este tragedia si ironia luptei noastre pentru continuitate: nu doar că ea este o imposibilitate, dar ne aduce chiar suferinţa pe care căutăm s-o evităm.
La început această acceptare poate fi şi ea dureroasă, fiindcă pare atât de nefamiliară. Dar reflectând şi continuând să reflectăm, inimile şi minţile noastre suferă o transformare graduală. Schimbarea începe să ne pară mai naturală şi devine din ce în ce mai uşor de acceptat. Poate dura mult până ce întreaga noastră nesăbuinţă se dizolvă, dar cu cât reflectăm mai mult, cu atât ne dezvoltăm o viziune a schimbării; se produce atunci o mutaţie în modul cum privim orice lucru.
Simpla contemplare a nepermanenţei nu este suficientă: trebuie s-o aplici în viaţa ta.
Asemeni studiilor medicale, viaţa necesită atât teorie cât şi practică; iar în viaţă antrenamentul practic este aici şi acum, în laboratorul schimbării.
Pe măsura apariţiei schimbărilor, învăţăm să le privim cu o înţelegere nouă; şi deşi ele vor continua să se ivească la fel ca înainte, ceva în noi va fi diferit. întreaga situaţie va fi acum mai relaxată, mai puţin tensionată şi dureroasă; până şi impactul schimbărilor prin care trecem îl vom găsi mai puţin şocant. Cu fiecare schimbare succesivă, realizăm puţin mai mult şi viziunea noastră despre viaţă devine mai profundă şi mai cuprinzătoare. LUCRUL CU SCHIMBĂRILE
Să ne gândim acum la ceva care se întâmplă frecvent în relaţii. Deseori oamenii îşi dau seama că-şi iubesc partenerul numai când simt brusc că sunt pe cale să-1 piardă. Atunci ei se agaţă şi mai tare. Dar cu cât se cramponează mai puternic, cu atât mai mult cealaltă persoană le scapă şi cu atât mai fragilă devine relaţia lor.
Atât de des dorim fericirea, dar modul în care o căutăm este atât de greoi şi inabil încât ne aduce mai multă mâhnire. De regulă presupunem că trebuie să ne agăţăm ca să avem acel ceva care ne va asigura fericirea. Ne punem întrebarea: cum am putea să ne bucurăm de un lucru dacă nu îl posedăm? Cât de des
confundăm ataşamentul cu iubirea! Chiar dacă relaţia este una bună, iubirea este irosită de ataşament, cu nesiguranţa, posesivitatea şi orgoliul său; şi după ce iubirea s-a dus, tot ce-ţi rămâne de arătat sunt „suvenirurile" ei, cicatricele ataşamentului.
Cum putem, deci, să învingem ataşamentul? Numai prin realizarea naturii sale nepermanente; realizarea aceasta ne eliberează cu încetul din strânsoarea sa. Ajungem să întrezărim ceea ce maeştrii spun că este adevărata atitudine faţă de schimbare: ca şi cum am fi cerul privind trecerea norilor, sau am avea libertatea mercurului. Dacă este scăpat pe jos, natura mercurului este de a rămâne neatins; el nu se amestecă niciodată
cu praful. Pe măsură ce încercăm să urmăm sfatul maeştrilor şi ne eliberăm încet de ataşament, o mare compasiune se eliberează în noi. Norii cramponării se despart şi se risipesc şi soarele inimii noastre compătimitoare autentice începe să strălucească. Atunci începem, în străfundurile sinelui nostru, să
gustăm adevărul triumfător din aceste cuvinte ale lui William Blake:
Cel care de o Bucurie s-agaţă, înaripata viaţă nu-l mai răsfaţă. Cel
care Bucuria-n zbor o sărută, în al Eternităţii răsărit se desfată. SPIRITUL RĂZBOINICULUI
La fel cum valurile spală ţărmul dar nu distrug stâncile, ci le sculptează şi erodează în nişte forme minunate, şi caracterele noastre pot fi modelate, iar marginile aspre şlefuite de schimbări.
Prin eroziunea schimbărilor putem învăţa cum să ne formăm o atitudine blândă, dar fermă. încrederea în noi înşine creşte şi devine cu atât mai mare cu cât bunătatea şi compasiunea încep în mod natural să radieze din noi să aducă bucurie altora. Căci bunătatea supravieţuieşte morţii.
Astfel că ori de câte ori pierderile şi decepţiile vieţii ne învaţă lecţia nepermanenţei, ele ne aduc mai aproape de adevăr. Când cazi de la o mare înălţime, există un singur loc unde poţi cădea:
pe pământ; pământul adevărului. Iar dacă posezi înţelegerea care vine din practica spirituală, căderea nu este nicidecum un dezastru, ci descoperirea unui refugiu interior.
Dificultăţile şi obstacolele, dacă sunt corect înţelese şi utilizate, se pot dovedi adesea o sursă neaşteptată de putere.
De fapt, doar mulţumită strădaniilor lui Trotung a devenit el atât de mare. De aici s-a născut un proverb tibetan: „Trotung tro ma tung na, Gesar ge mi sar", ceea ce înseamnă că dacă Trotung n-ar fi fost atât de răuvoitor şi intrigant, Gesar nu s-ar fi putut niciodată ridica atât de sus.
Pentru tibetani, Gesar nu este doar un războinic marţial, ci şi unul spiritual. A fi un războinic spiritual înseamnă să-ţi dezvolţi un tip special de curaj, să fii intrinsec inteligent, blând şi neînfricat.
Aşa cum ne spune Chogyam Trungpa Rinpoche adeveni războinic înseamnă „să ne putem schimba meschina noastră luptă pentru siguranţă cu o viziune mult mai vastă a neînfricării, a deschiderii
şi a eroismului autentic...". A pătrunde în câmpul transformator al acelei viziuni mult mai vaste înseamnă a ne familiariza cu schimbarea şi a ne face din ne- permanenţă un prieten.
MESAJUL NEPERMANENŢEI: SPERANŢA CARE EXISTĂ ÎN MOARTE
Dacă totul este nepermanent, atunci totul este ceea ce numim „vid", adică lipsit de orice existenţă durabilă, stabilă şi inerentă; şi toate lucrurile, văzute şi înţelese în relaţia lor adevărată, nu sunt independente, ci interdependente de toate celelalte. Buddha a comparat universul cu o vastă reţea ţesută dintr-o varietate fără număr de nestemate strălucitoare, fiecare având nenumărate faţete. Fiecare nestemată le reflectă în sine
pe toate celelalte din reţea şi este, de fapt, una cu ele.
Când vă gândiţi la un copac, aveţi tendinţa să vă imaginaţi un obiect distinct; şi la un anumit nivel, asemeni valului, el chiar este un obiect distinct. Dar examinând copacul mai îndeaproape, veţi
constata că în ultimă instanţă el nu are o existenţă independentă. Dacă îl contemplaţi, veţi descoperi că se dizolvă într-o reţea de relaţii extrem de subtilă care se extinde peste tot universul.
Ploaia care cade pe frunzele sale, solul care-1 hrăneşte şi susţine, toate anotimpurile şi vremea, lumina lunii, a stelelor şi a soarelui -toate fac parte din acest copac. Cu cât vă gândiţi mai mult la
copac, cu atât veţi descoperi că totul din univers contribuie la a face copacul ceea ce este; că el nu poate fi nici o clipă izolat de tot restul; şi că în fiecare moment natura sa se schimbă într-un mod subtil. Aceasta înţelegem atunci când spunem că lucrurile sunt vide, că nu au o existenţă independentă.
Astfel că dacă ne examinăm cu adevărat pe noi înşine şi lucrurile din jur, pe care le luăm ca fiind atât de solide, stabile şi durabile, constatăm că ele nu au mai multă realitate decât un vis.
Buddha a spus:
Astfel să cunoşti toate
lucrurile: Ca pe un miraj, un
castel din nori, Un vis, o
vedenie, Fără esenţă, dar cu
calităţi vizibile.
Astfel să cunoşti toate lucrurile: Ca
Luna de pe cerul strălucitor Reflectată
într-un lac limpede, Deşi Luna nicicând
nu s-a mutat în acel lac.
Astfel să cunoşti toate lucrurile: Ca
pe un ecou ce decurge Din
muzică, sunete şi plănsete, Deşi în
acel ecou nu este nici o melodie.
Astfel să cunoşti toate lucrurile: Ca pe
un magician ce creează iluzii Ale unor
cai, boi, căruţe şi alte obiecte, Deşi
nimic nu este aşa cum se înfăţişează.
Contemplarea acestei calităţi iluzorii a realităţii nu trebuie în nici un caz să ne facă apatici, deznădăjduiţi sau înverşunaţi.
Dimpotrivă, ne poate dezvălui în noi o dispoziţie caldă, o compasiune delicată şi puternică pe care cu greu ne-am fî imaginat că o posedăm şi, în felul acesta, o tot mai mare generozitate faţă de toate lucrurile şi fiinţele. Marele sfânt tibetan Milarepa a spus: „Văzând vidul, să ai compasiune."
Când prin contemplaţie vedem cu adevărat vidul şi interdependenta tuturor lucrurilor, inclusiv pe noi înşine, lumea ni se dezvăluie într-o lumină mai strălucitoare, mai proaspătă şi mai sclipitoare decât
reţeau infinit reflectantă de nestemate despre care vorbea Buddha. Nu trebui să ne mai protejăm sau să ne prefacem şi devine tot mai uşor să urmăm sfatul unui maestru tibetan:
Recunoaşte întotdeauna calităţile iluzorii ale vieţii şi redu ataşamentul şi aversiunea. Practică bunătatea inimii faţă de toate fiinţele. Fii iubitor şi compătimitor, indiferent ce-ţi fac alţii. Faptele lor nu vor mai conta atât de mult cănd le vei vedea ca pe un vis.
Adevărata spiritualitate înseamnă de asemenea să fim conştienţi că dacă suntem interdependenţi cu toate şi cu toţi ceilalţi, chiar şi cel mai mărunt şi nesemnificativ gând, cuvânt şi acţiune au consecinţe reale în tot universul.
Dalai Lama a spus: în lumea extrem de interdependentă de azi, indivizii şi naţiunile nu-şi mai pot rezolva pe cont propriu multe din probleme. Avem nevoie unii de alţii. Trebuie de aceea să ne
formăm un simţ al responsabilităţii universale... Este responsabilitatea noastră colectivă şi individuală să protejăm şi să hrănim familia globală, să-i sprijinim pe membrii ei mai slabi, să păstrăm şi să îngrijim mediul în care trăim." IMUABILUL
Teama pe care nepermanenţa o trezeşte în noi, că nimic nu este real şi nimic nu durează, este, ajungem să
descoperim, cel mai bun prieten al nostru, deoarece ne îndeamnă să ne întrebăm: dacă totul moare şi se schimbă, ce este în realitate adevărat? Există ceva în spatele aparenţelor, ceva nemărginit şi de o cuprindere infinită, ceva în care are loc dansul schimbării şi al nepermanenţei? Există în fond ceva pe care să ne putem bizui, care supravieţuieşte la ceea ce numim moarte?
Permiţând acestor întrebări să devină o prioritate pentru noi şi reflectând asupra lor, constatăm treptat o mutaţie profundă în felul nostru de a vedea totul. Continuând fără întrerupere contemplarea şi a practica non-ataşamentului, ajungem să descoperim în noi înşine „ceva" pe care nu-1 putem numi, descrie sau conceptualiza, „ceva" care, începem sa-l realizăm, se află dincolo de toate schimbările şi morţile din lume. Dorinţele înguste şi confuziile la care agăţarea noastră obsesivă de nepermanenţă ne-a condamnat încep să se dizolve şi să se stingă. In timp ce se petrec acestea, întrezărim imagini repetate şi strălucitoare ale vastelor implicaţii din spatele adevărului nepermanenţei. Este ca şi cum toată viaţa am fi zburat cu avionul prin nori întunecaţi şi turbulenţi, când deodată avionul se ridică deasupra lor, în cerul senin şi nemărginit. Inspiraţi şi învioraţi de această ieşire într-o nouă dimensiune a libertăţii, ajungem să descoperim în noi înşine un adânc ie pace, bucurie şi încredere care ne umple de uimire şi ne inculcă ireptat certitudinea că există în noi „ceva" pe care nimic nu-l distruge, nimic nu-1 alterează şi care nu poate să moară.
Milarepa a scris:
Din frică de moarte, am luat calea munţilor - Am
meditat iar şi iar asupra ceasului nesigur al morţii,
Cucerind fortăreaţa naturii nesfârşite şi nepieritoare a
minţii. Acum frica de moarte a dispărut pentru
totdeauna.
Treptat, deci, devenim conştienţi înlăuntrul nostru de prezenţa calmă si celestă a ceea ce Milarepa numeşte „natura nesfârşită şi nemuritoare a minţii."
Şi pe măsură ce această nouă conştienţă începe să devină vie si aproape neîntreruptă, apare ceea ce
Upanişadele numesc „o răsucire in lăcaşul conştiinţei", o revelaţie personală, profund non-conceptuală a ceea ce suntem, de ce suntem aici şi cum trebuie să acţionăm, care duce în final la nimic mai puţin decât o nouă viaţă, o nouă naştere, aproape, aţi putea spune, o resurecţie.
Ce mister minunat şi tămăduitor este că din contemplarea, continuă şi netemătoare, a adevărului schimbării şi nepermanenţei, ajungem cu încetul să ne găsim faţă în faţă, în recunoştinţă şi bucurie, cu adevărul despre imuabil, despre natura nesfârşită, nemuritoare, a minţii!
Adu-ţi aminte de pilda unei vaci
bătrâne, Ea e mulţumită să doarmă
într-o şură. Trebuie să mănănci, să
dormi şi să defeci - Acestea sunt
inevitabile - Tot ce e mai mult, nu te
priveşte.
Uneori mă gândesc că realizarea cea mai măreaţă a culturii moderne este comercializarea genială a samsarei şi a distracţiilor sale sterile. Societatea modernă mi se pare a fi o celebrare a tuturor lucrurilor care te îndepărtează de adevăr, care fac dificilă viaţa întru adevăr şi îi descurajează pe oameni până şi să creadă
în existenţa adevărului. Şi când te gândeşti că toate astea provin dintr-o civilizaţie care pretinde să adore viaţa, dar de fapt o privează de orice semnificaţie reală; care vorbeşte fără încetare că-i face pe oameni „fericiţi", dar în realitate le închide calea spre sursa adevăratei bucurii.
Această samsara modernă întreţine o anxietate şi o depresie e toţi, deprinzându-ne cu o maşină consumistă care pentru a funcţiona trebuie să ne menţină aviditatea. Samsara are un nivel înalt de organizare, este versatilă şi sofisticată; ea ne asaltează de pretutindeni cu propaganda ei şi creează în jurul nostru un mediu vicios aproape inexpugnabil. Cu cât încercăm mai mult să scăpăm, cu atât se pare că ne afundăm mai mult în capcanele pe care cu atâta ingeniozitate ni le întinde. După cum spunea maestrul tibetan din secolul al XVIII-lea Jikme Lingpa: „Hipnotizate de simpla varietate a percepţiilor, fiinţele rătăcesc la nesfârşit în cercul vicios al samsarei."
Obsedaţi, aşadar, de false speranţe, vise şi ambiţii, ce promit fericirea dar duc numai la mizerie, suntem ca nişte oameni care se târăsc, sioviţi de sete, printr-un deşert nemărginit. Şi tot ce ne întinde această samsara să bem este o cană cu apă sărată, menită să ne înteţească şi mai mult setea.
Cunoscând şi realizând aceasta, nu se cuvine oare să-i dăm ascultare Iui Gyalse Rinpoche când ne spune:
Să faci planuri de viitor este ca şi cum
ai merge să pescuieşti într-o albie seacă;
Nimic nu iese vreodată aşa cum ţi-ai dorit,
aşa că renunţă la toate proiectele şi ambiţiile.
Dacă este să te gândeşti la ceva,
Aceasta să fie nesiguranţa ceasului când vei muri.
Pentru tibetani, principala sărbătoare a anului este Anul Nou, care este Crăciunul, Paştele, Ziua Recunoştinţei şi ziua dvs. de naştere, toate laolaltă. Patrul Rinpoche a fost un mare maestru, a cărui viaţă a fost presărată de episoade excentrice menite să insufle viaţă învăţăturilor. în loc să celebreze ziua Anului Nou şi să ureze oamenilor un ..An nou fericit", la fel ca toata lumea, Patrul Rinpoche obişnuia atunci să plângă. întrebat de ce, el spunea că a mai trecut un an şi atâţia oameni s-au apropiat cu încă un an de moarte, tot nepregătiţi.
Gândiţi-vă la un lucru care probabil că ni s-a întâmplat la aproape toţi, într-o zi sau alta. Ne plimbăm pe stradă, adânciţi în gânduri inspirate, speculând asupra unor probleme importante, sau doar ascultând Walkman-ul. O maşină trece deodată în goană pe lângă noi, cât pe ce să ne calce.
Daţi drumul la televizor, sau răsfoiţi un ziar: veţi vedea moartea pretutindeni. Victimele acelor prăbuşiri de avioane sau accidente de maşină, se aşteptau oare să moară? Ele considerau viaţa la fel de sigură ca şi noi. Cât de des nu auzim despre oameni pe care-i cunoaştem, sau chiar prieteni, care au murit pe
neaşteptate? Nu e nevoie să fim bolnavi pentru a muri: trupurile noastre pot ceda subit, defectându-se, la fel ca maşinile. Putem fi perfect sănătoşi într-o zi, pentru ca în următoarea să ne îmbolnăvim şi să murim.
Milarepa cânta:
"Când eşti sănătos şi în putere,
Nu te gândeşti niciodată la venirea
bolii: Dar ea se abate asupră-ţi
năprasnic, Ca o lovitură de trăsnet.
Când eşti prins de treburile lumeşti, Nu
te gândeşti niciodată la apropierea
morţii; Dar ea vine degrabă, ca tunetul
Ce-ţi bubuie-n urechile."
Trebuie să ne scuturăm din când în când şi să ne punem cu adevărat întrebarea: „Ce-ar fi dacă aş muri la noapte? Ce-ar fi atunci?" Nu ştim dacă ne vom trezi mâine, sau unde ne vom trezi.
Dacă expiri şi nu mai poţi inspira, eşti mort. Nimic mai simplu.
Cum spune o zicală tibetană: „Ziua de mâine sau viaţa viitoare -niciodată nu ştim care vine prima."
Unii dintre renumiţii maeştri contemplativi din Tibet, când mergeau seara la culcare îşi goleau cănile şi le lăsau răsturnate, lângă pat. Ei nu erau niciodată siguri dacă se vor trezi dimineaţa şi vor mai avea nevoie de ele. Mergeau până acolo încât searastingeau focul, fără să se îngrijească să păstreze tăciuni pentru a
doua zi. Clipă de clipă, ei trăiau cu posibilitatea morţii iminente.
Poate că numai cei care înţeleg cât de fragilă este viaţa ştiu cât este ea de preţioasă.
A lua viaţa în serios nu înseamnă să ne petrecem tot timpul meditând de parcă am trăi în munţii Himalaya, sau în Tibetul de odinioară. în urnea modernă trebuie să muncim şi să ne câştigăm existenţa, dar asta nu înseamnă să ne lăsăm prinşi în mrejele unei vieţi, în care să trăim fără nici o viziune mai profundă asupra sensului deţii. Sarcina noastră este să păstrăm un echilibru, să găsim o cale de mijloc, să învăţăm să nu ne lăsăm acaparaţi peste măsură de activităţi şi preocupări neesenţiale, ci să ne simplificăm viaţa din ce în ce mai mult.
Cheia pentru a găsi un echilibru fericit în viaţa modernă este simplitatea.
In budism, acesta este adevăratul sens al disciplinei. în tibetană, termenul pentru disciplină este tsul trim. Tsul înseamnă „potrivit" riu „just", iar trim înseamnă „regulă" sau „cale". Aşadar disciplină inseamnă să faci ce este potrivit sau just; altfel spus, într-o epocă excesiv de complicată, să ne simplificăm viaţa.
Mi-am dat seama că există lucruri pe care fiecare persoană este trimisă pe pământ să le realizeze şi să le înveţe. De exemplu, să împărtăşească mai multă dragoste, să fie mai iubitoare faţă de ceilalţi. Să descopere că mai importante sunt relaţiile umane, nu obiectele materiale. Şi să-şi dea seama că fiecare lucru pe care-l faci în viaţă este înregistrat şi chiar dacă pe moment treci pe lângă el fără să-ţi dai seama, el revine întotdeauna mai târziu.
Uneori revederea vieţii are loc în compania unei prezenţe glorioase, o „fiinţă de lumină". Ceea ce se desprinde din feluritele mărturii este că această întâlnire cu „fiinţa" revelă că unicele scopuri serioase în viaţă sunt „să înveţi să-i iubeşti pe ceilalţi oameni şi să dobândeşti cunoştinţe".
O persoană i-a povestit lui Raymond Moody: „Când s-a ivit lumina, primul lucru pe care mi 1-a spus a fost: 'Ce-mi poţi arăta că ai făcut cu viaţa ta?'" sau ceva de felul acesta... în tot acest timp, ea a continuat să sublinieze importanţa iubirii... Părea foarte interesată şi de lucrurile privitoare la cunoaştere... " Un alt bărbat
i-a spus lui Kenneth Ring: „Am fost întrebat - fără mijlocirea cuvintelor, prin comunicare mentală instantanee 'Ce am făcut în folosul sau pentru progresul neamului omenesc?'"
Ce am făcut cu viaţa noastră determină ceea ce suntem atunci când murim. Şi totul, dar absolut totul, contează.
Dacă priveşti adânc, îţi dai seama că nimic nu este permanent şi constant, nici cel mai mic fir de păr de pe corpul vostru. Iar asta nu este o este un lucru pe care-1 puteţi cunoaşte, realiza şi
vedea cu ochii voştri."
Mă întreb adesea: „De ce se schimbă toate?" Şi nu aflu decât un răspuns: Aşa este viaţa. Nimic, absolut nimic nu are un caracter permanent.
Buddha a spus:
Această existenţă a noastră e la fel de
trecătoare ca norii de toamnă.
A privi naşterea şi moartea fiinţelor este ca şi
cum ai privi mişcările unui dans.
Răgazul unei vieţi este ca un fulger pe cer,
Grăbit ca un torent pe coasta abruptă a unui munte.
Unul din principalele motive pentru care perspectiva morţii.
Să presupunem că traversăm o criză emoţională zguduitoare... întreaga noastră viaţă pare să se dezintegreze... soţul sau soţia ne-au părăsit pe neaşteptate. Dar pământul este tot acolo; cerul este la locul său.
Bineînţeles, chiar şi pământul se cutre- mură din când în când,
dar numai pentru a ne aminti că nu putem considera nimic drept sigur.
Ori de câte ori ne pierdem perspectiva, sau cădem pradă lenei, reflecţia asupra morţii şi nepermanenţei ne produce un şoc care ne readuce pe calea adevărului:
Ce s-a născut, va muri;
Ce s-a strâns, se va risipi;
Ce s-a acumulat, se va irosi;
Ce s-a construit, se va nărui
Şi ce-a fost înălţat, se va coborî.
Intregul univers, ne spun acum savanţii, nu este decât schimbare, activitate şi proces - o totalitate a fluxului care este temelia tuturor lucrurilor:
Ce este viaţa noastră, dacă nu acest dans al formelor tranzitorii? Oare nu se schimbă toate, întotdeauna: frunzele arborilor din parcuri, lumina din camera dvs. în timp ce citiţi aceste rânduri, anotimpurile, vremea, orele zilei, oamenii care trec pe stradă? Iar noi? Oare tot ce am făcut în trecut nu ne pare acum un vis? Prietenii cu care am crescut, locurile de joacă ale copilăriei, acele viziuni şi opinii pe care le-am susţinut cândva cu patimă sinceră: pe toate le-am lăsat în urmă. Acum. In momentul de faţă, citirea acestei cărţi vi se pare o realitate vie. Dar curând chiar şi această pagină nu va fi decât o amintire.
Celulele din corpul nostru mor, neuronii din creier se descompun, până şi expresia feţei este în necontenită schimbare, în funcţie de starea noastră de spirit. Ceea ce numim caracterul nostru de bază este doar un „curent mental" şi nimic mai mult.
Astăzi ne simţim bine fiindcă lucrurile ne merg bine; dar mâine simţim contrariul.
Unde s-a dus senzaţia de bine?
Ce-ar putea fi mai imprevizibil decât gândurile şi emoţiile noastre: aveţi vreo idee despre ce veţi gândi sau simţi în viitor?
Mintea noastră este, în fapt, la fel de goală, nepermanentă şi trecătoare ca un vis. Examinaţi un gând: el vine, stă şi pleacă.
Trecutul a dispărut, viitorul încă nu s-a ivit şi chiar gândul prezent, aşa cum îl percepem, devine trecut.
Singurul lucrupe care îl avem cu adevărat este imediatul clipa de faţă.
Uneori când vorbesc despre aceste lucruri, se întâmplă ca după aceea câte o persoană să vină la mine şi să-mi spună: „Toate astea par evidente! Le-am ştiut dintotdeauna. Spune-mi ceva nou." La care eu îi răspund: „Ai înţeles şi ai realizat în fapt adevărul nepermanenţei? L-ai .ntegrat într-o asemenea măsură în
fiecare gând, respiraţie şi mişcare încât viaţa ţi-a fost transformată? Pune-ţi aceste două întrebări: îmi amintesc eu în fiecare clipă că sunt muritor, la fel ca toţi oamenii şi toate lucrurile, astfel încât să tratez întotdeauna toate fiinţele cu compasiune? A devenit înţelegerea mea despre moarte şi nepermanenţă atât de pătrunzătoare şi urgentă încât îmi consacru fiecare secundă năzuinţei către iluminare? Dacă poţi
răspunde „da" la amândouă întrebările, atunci ai înţeles cu adevărat nepermanenţa."
Lucrurile pe care le simţeam cu încetul erau un sentiment mult intensiflcat de iubire, abilitatea de a comunica iubire, abilitatea de a găsi bucurie şi plăcere în lucrurile cele mai mărunte şi nesemnificative din jurul meu ...Mi s-a dezvoltat o mare compasiune pentru oamenii bolnavi şt aflaţi în pragul morţii şi voiam atât de mult să le spun, să-i conştientizez în vreun fel că procesul morţii nu este decât o extensie a vieţii.
Ştim cu toţii cum crizele care ameninţă viaţa, de pildă o boală gravă, pot să producă transformări de o profunzime similară. Freda Naylor, o doctoriţă care a ţinut cu mult curaj un jurnal în timp ce murea de
cancer, a scris:
Am avut experienţe pe care altminteri nu le-aş fi cunoscut niciodata şi pentru care trebuie să mulţumesc cancerului: umilinţa, împăcarea cu propria mea mortalitate, cunoaşterea puterii mele lăuntrice, care ma surprinde necontenit şi mai multe lucruri despre mine însămi pe care le-am descoperit fiindcă a trebuit să mă opresc din drum, să reevaluez lucrurile şi să pornesc mai departe.
Dacă putem într-adevăr „reevalua lucrurile şi porni mai departe" cu această nou descoperită umilinţă şi deschidere şi o acceptare reală a morţii noastre, ne vom găsi mult mai receptivi la îndrumările şi la practica spirituală. Această receptivitate ne-ar putea deschide foarte bine către o altă posibilitate
Imi aduc aminte de o americancă de vărstă mijlocie care avenit să-1 vadă pe Dudjom Rinpoche la New York în 1976. Nu era în mod special interesată de budism, dar auzise că în oraş există un mare maestru. Era extrem de bolnavă şi în disperarea ei era dispusă să încerce orice, chiar şi să consulte un maestru tibetan!
Pe atunci eu eram translatorul său.
Ea a intrat în cameră şi s-a aşezat în faţa lui Dudjom Rinpoche. Era atât de impresionată de condiţia ei şi de prezenţa lui încât a izbucnit în lacrimi. „Medicul meu mi-a mai dat doar cinci luni de viaţă. Mă puteţi ajuta? Sunt pe moarte", a îngăimat femeia.
Spre surprinderea ei, într-un mod blând şi compătimitor, Dudjom Rinpoche a început să chicotească. Apoi a spus liniştit: „Vedeţi, cu toţii suntem pe moarte. Este doar o chestiune de timp. Pur şi simplu unii dintre noi mor mai repede decât alţii." Cu aceste câteva cuvinte el a ajutat-o să vadă universalitatea morţii şi că moartea ei iminentă nu era ceva ieşit din comun. Aceasta i-a uşurat anxietatea. Pe urmă el a vorbit despre moarte şi acceptarea morţii. Şi despre speranţa care există în moarte. în final i-a indicat o practică de vindecare pe care ea a urmat-o cu entuziasm.
Nu doar că ea a ajuns să accepte moartea, dar urmând practica respectivă cu o dedicare totală, a fost vindecată.
Am auzit de multe alte cazuri ale unor oameni diagnosticaţi cu boli incurabile şi cărora li s-au mai dat numai câteva luni de viaţă. Dar când s-au retras în singurătate, au urmat o practică spirituală şi au luat cu adevărat cunoştinţă de ei înşişi şi de faptul morţii, au fost vindecaţi. Ce ne spune acest lucru? Că atunci când acceptăm
moartea şi descoperim legătura fundamentală dintre viaţă şi moarte, poate apărea o posibilitate dramatică de vindecare.
Budiştii tibetani cred că boli precum cancerul sunt un avertisment destinat să ne aducă aminte că am neglijat aspecte profunde ale fiinţei noastre, de pildă nevoile noastre spirituale.Dacă luăm în serios acest avertisment şi ne schimbăm fundamental direcţia vieţii, există o şansă foarte reală de a ne vindeca nu doar trupurile, ci întreaga fiinţă. O SCHIMBARE ÎN ADÂNCUL INIMII
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar.
O văd că este acolo.
Dar tot cad în ea ... este un obicei
A reflecta adânc asupra nepermanenţei, aşa cum a făcut Krisha Gotami, înseamnă să ajungi să înţelegi în străfundul inimii adevărul atât de pregnant exprimat în aceste versuri dintr-un
poem al unui maestru contemporan, Nyoshul Khenpo:
Natura tuturor lucrurilor este iluzorie şi efemeră,
Cei cu o percepţie dualistă privesc suferinţa ca o fericire,
Asemenea celor care ling mierea de pe tăişul unui brici.
Cât de vrednici de plâns sunt cei ce se agaţă de realitatea
concretă:
îndreptaţi-vă atenţia spre interior, prietenii mei de suflet.
Dar cât de greu poate fi să-ţi îndrepţi atenţia spre interior! Cât de uşor ne lăsăm dominaţi de vechile obişnuinţe şi deprinderi înrădăcinate! Chiar dacă, aşa cum ne spune poemul lui Nyoshul Khenpo, ele ne aduc suferinţă, le acceptăm cu o resemnare aproape fatalistă, fiind ¿rât de obişnuiţi să capitulăm în faţa lor.
Putem să idealizăm libertatea, iar când vine vorba de obişnuinţele noastre, suntem complet înrobiţi.
Poemul următor ni se adresează ruturor. Se numeşte „Autobiografie în cinci capitole".
Mă plimb pe stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar
Şi cad în ea
Sunt pierdut ...nu am nici o speranţă.
Nu este vina mea.
îmi trebuie o veşnicie să găsesc o cale de ieşire.
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar.
Mă fac că n-o văd.
Şi cad iarăşi în ea.
Nu-mi vine să cred că sunt în acelaşi loc.
Dar nu este vina mea.
îmi trebuie şi acum mult timp să ies.
Ochii îmi sunt deschişi,
Ştiu unde mă aflu.
Este vina mea.
Ies numaidecât.
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
Este o groapă adâncă în trotuar.
O ocolesc.
Mă plimb pe o altă stradă.
Scopul reflecţiei asupra morţii este să producă o schimbare adevărată în adâncul inimii tale şi să ajungi să înveţi cum să eviţi „groapa din trotuar" şi cum să „te plimbi pe o altă stradă".
Deseori aceasta va necesita o perioadă de retragere şi contemplaţie profundă, fiindcă numai astfel ochii ni se vor deschide cu adevărat la ceea ce facem cu vieţile noastre.
Examinarea morţii nu trebuie să fie ceva înfricoşător sau morbid. De ce să nu reflectezi asupra morţii atunci când eşti cu adevărat inspirat, relaxat şi confortabil, întins pe pat, în vacanţă sau ascultând o muzică ce te încântă în mod special? De ce să nu reflectezi la ea când eşti fericit, sănătos, încrezător şi plin de bunăstare? Nu aţi observat că sunt momente când ai o tendinţă naturală spre introspecţie? Foloseşte-le cu grijă, fiindcă acestea sunt momentele în care poţi avea o experienţă puternică şi întreaga viziune despre lume să ţi se schimbe rapid. Acestea sunt momentele în care vechile credinţe se năruie de la sine şi te regăseşti transformat.
Contemplarea morţii vă va oferi un sens mai profund a ceea ce numim „renunţare", în tibetană nge jung. Nge înseamnă „realmente" sau „precis", iar jung înseamnă „a ieşi", „a se ivi" sau „a fi născut". Rodul reflecţiei frecvente şi aprofundate asupra morţii va fi constatarea că „ieşiţi", deseori cu o senzaţie de dezgust, din tiparele dvs. obişnuite. Veţi fi din ce în ce mai pregătiţi să le abandonaţi, iar în cele din urmă capabili să vă
eliberaţi de ele la fel de uşor, spun maeştrii, „cum ai scoate un fir de păr dintr-un bloc de unt".
Această renunţare la care veţi ajunge are în ea atât tristeţe cât şi bucurie: tristeţe fiindcă vă daţi seama de zădărnicia vechilor voastre căi şi bucurie datorită viziunii mai largi care începe să se dezvăluie când sunteţi capabili să le părăsiţi. Nu este o bucurie de rând. Este o bucurie ce dă naştere unei forţe noi şi profunde, unei încrederi şi inspiraţii statornice care vine din realizarea faptului că nu eşti condamnat la obişnuinţele tale, că te poţi cu adevărat desprinde de ele, că te poţi schimba pentru a deveni mereu mai liber.
Agăţarea este sursa tuturor problemelor. Deoarece pentru noi nepermanenţa echivalează cu suferinţa, ne agăţăm cu disperare, chiar dacă toate sunt supuse schimbării.
Suntem îngroziţi de perspectiva schimbării, îngroziţi, în fond, de viaţă, căci a învăţa să tră- ~ şti înseamnă a învăţa să accepţi schimbarea. Şi aceasta este tragedia si ironia luptei noastre pentru continuitate: nu doar că ea este o imposibilitate, dar ne aduce chiar suferinţa pe care căutăm s-o evităm.
La început această acceptare poate fi şi ea dureroasă, fiindcă pare atât de nefamiliară. Dar reflectând şi continuând să reflectăm, inimile şi minţile noastre suferă o transformare graduală. Schimbarea începe să ne pară mai naturală şi devine din ce în ce mai uşor de acceptat. Poate dura mult până ce întreaga noastră nesăbuinţă se dizolvă, dar cu cât reflectăm mai mult, cu atât ne dezvoltăm o viziune a schimbării; se produce atunci o mutaţie în modul cum privim orice lucru.
Simpla contemplare a nepermanenţei nu este suficientă: trebuie s-o aplici în viaţa ta.
Asemeni studiilor medicale, viaţa necesită atât teorie cât şi practică; iar în viaţă antrenamentul practic este aici şi acum, în laboratorul schimbării.
Pe măsura apariţiei schimbărilor, învăţăm să le privim cu o înţelegere nouă; şi deşi ele vor continua să se ivească la fel ca înainte, ceva în noi va fi diferit. întreaga situaţie va fi acum mai relaxată, mai puţin tensionată şi dureroasă; până şi impactul schimbărilor prin care trecem îl vom găsi mai puţin şocant. Cu fiecare schimbare succesivă, realizăm puţin mai mult şi viziunea noastră despre viaţă devine mai profundă şi mai cuprinzătoare. LUCRUL CU SCHIMBĂRILE
Să ne gândim acum la ceva care se întâmplă frecvent în relaţii. Deseori oamenii îşi dau seama că-şi iubesc partenerul numai când simt brusc că sunt pe cale să-1 piardă. Atunci ei se agaţă şi mai tare. Dar cu cât se cramponează mai puternic, cu atât mai mult cealaltă persoană le scapă şi cu atât mai fragilă devine relaţia lor.
Atât de des dorim fericirea, dar modul în care o căutăm este atât de greoi şi inabil încât ne aduce mai multă mâhnire. De regulă presupunem că trebuie să ne agăţăm ca să avem acel ceva care ne va asigura fericirea. Ne punem întrebarea: cum am putea să ne bucurăm de un lucru dacă nu îl posedăm? Cât de des
confundăm ataşamentul cu iubirea! Chiar dacă relaţia este una bună, iubirea este irosită de ataşament, cu nesiguranţa, posesivitatea şi orgoliul său; şi după ce iubirea s-a dus, tot ce-ţi rămâne de arătat sunt „suvenirurile" ei, cicatricele ataşamentului.
Cum putem, deci, să învingem ataşamentul? Numai prin realizarea naturii sale nepermanente; realizarea aceasta ne eliberează cu încetul din strânsoarea sa. Ajungem să întrezărim ceea ce maeştrii spun că este adevărata atitudine faţă de schimbare: ca şi cum am fi cerul privind trecerea norilor, sau am avea libertatea mercurului. Dacă este scăpat pe jos, natura mercurului este de a rămâne neatins; el nu se amestecă niciodată
cu praful. Pe măsură ce încercăm să urmăm sfatul maeştrilor şi ne eliberăm încet de ataşament, o mare compasiune se eliberează în noi. Norii cramponării se despart şi se risipesc şi soarele inimii noastre compătimitoare autentice începe să strălucească. Atunci începem, în străfundurile sinelui nostru, să
gustăm adevărul triumfător din aceste cuvinte ale lui William Blake:
Cel care de o Bucurie s-agaţă, înaripata viaţă nu-l mai răsfaţă. Cel
care Bucuria-n zbor o sărută, în al Eternităţii răsărit se desfată. SPIRITUL RĂZBOINICULUI
La fel cum valurile spală ţărmul dar nu distrug stâncile, ci le sculptează şi erodează în nişte forme minunate, şi caracterele noastre pot fi modelate, iar marginile aspre şlefuite de schimbări.
Prin eroziunea schimbărilor putem învăţa cum să ne formăm o atitudine blândă, dar fermă. încrederea în noi înşine creşte şi devine cu atât mai mare cu cât bunătatea şi compasiunea încep în mod natural să radieze din noi să aducă bucurie altora. Căci bunătatea supravieţuieşte morţii.
Astfel că ori de câte ori pierderile şi decepţiile vieţii ne învaţă lecţia nepermanenţei, ele ne aduc mai aproape de adevăr. Când cazi de la o mare înălţime, există un singur loc unde poţi cădea:
pe pământ; pământul adevărului. Iar dacă posezi înţelegerea care vine din practica spirituală, căderea nu este nicidecum un dezastru, ci descoperirea unui refugiu interior.
Dificultăţile şi obstacolele, dacă sunt corect înţelese şi utilizate, se pot dovedi adesea o sursă neaşteptată de putere.
De fapt, doar mulţumită strădaniilor lui Trotung a devenit el atât de mare. De aici s-a născut un proverb tibetan: „Trotung tro ma tung na, Gesar ge mi sar", ceea ce înseamnă că dacă Trotung n-ar fi fost atât de răuvoitor şi intrigant, Gesar nu s-ar fi putut niciodată ridica atât de sus.
Pentru tibetani, Gesar nu este doar un războinic marţial, ci şi unul spiritual. A fi un războinic spiritual înseamnă să-ţi dezvolţi un tip special de curaj, să fii intrinsec inteligent, blând şi neînfricat.
Aşa cum ne spune Chogyam Trungpa Rinpoche adeveni războinic înseamnă „să ne putem schimba meschina noastră luptă pentru siguranţă cu o viziune mult mai vastă a neînfricării, a deschiderii
şi a eroismului autentic...". A pătrunde în câmpul transformator al acelei viziuni mult mai vaste înseamnă a ne familiariza cu schimbarea şi a ne face din ne- permanenţă un prieten.
MESAJUL NEPERMANENŢEI: SPERANŢA CARE EXISTĂ ÎN MOARTE
Dacă totul este nepermanent, atunci totul este ceea ce numim „vid", adică lipsit de orice existenţă durabilă, stabilă şi inerentă; şi toate lucrurile, văzute şi înţelese în relaţia lor adevărată, nu sunt independente, ci interdependente de toate celelalte. Buddha a comparat universul cu o vastă reţea ţesută dintr-o varietate fără număr de nestemate strălucitoare, fiecare având nenumărate faţete. Fiecare nestemată le reflectă în sine
pe toate celelalte din reţea şi este, de fapt, una cu ele.
Când vă gândiţi la un copac, aveţi tendinţa să vă imaginaţi un obiect distinct; şi la un anumit nivel, asemeni valului, el chiar este un obiect distinct. Dar examinând copacul mai îndeaproape, veţi
constata că în ultimă instanţă el nu are o existenţă independentă. Dacă îl contemplaţi, veţi descoperi că se dizolvă într-o reţea de relaţii extrem de subtilă care se extinde peste tot universul.
Ploaia care cade pe frunzele sale, solul care-1 hrăneşte şi susţine, toate anotimpurile şi vremea, lumina lunii, a stelelor şi a soarelui -toate fac parte din acest copac. Cu cât vă gândiţi mai mult la
copac, cu atât veţi descoperi că totul din univers contribuie la a face copacul ceea ce este; că el nu poate fi nici o clipă izolat de tot restul; şi că în fiecare moment natura sa se schimbă într-un mod subtil. Aceasta înţelegem atunci când spunem că lucrurile sunt vide, că nu au o existenţă independentă.
Astfel că dacă ne examinăm cu adevărat pe noi înşine şi lucrurile din jur, pe care le luăm ca fiind atât de solide, stabile şi durabile, constatăm că ele nu au mai multă realitate decât un vis.
Buddha a spus:
Astfel să cunoşti toate
lucrurile: Ca pe un miraj, un
castel din nori, Un vis, o
vedenie, Fără esenţă, dar cu
calităţi vizibile.
Astfel să cunoşti toate lucrurile: Ca
Luna de pe cerul strălucitor Reflectată
într-un lac limpede, Deşi Luna nicicând
nu s-a mutat în acel lac.
Astfel să cunoşti toate lucrurile: Ca
pe un ecou ce decurge Din
muzică, sunete şi plănsete, Deşi în
acel ecou nu este nici o melodie.
Astfel să cunoşti toate lucrurile: Ca pe
un magician ce creează iluzii Ale unor
cai, boi, căruţe şi alte obiecte, Deşi
nimic nu este aşa cum se înfăţişează.
Contemplarea acestei calităţi iluzorii a realităţii nu trebuie în nici un caz să ne facă apatici, deznădăjduiţi sau înverşunaţi.
Dimpotrivă, ne poate dezvălui în noi o dispoziţie caldă, o compasiune delicată şi puternică pe care cu greu ne-am fî imaginat că o posedăm şi, în felul acesta, o tot mai mare generozitate faţă de toate lucrurile şi fiinţele. Marele sfânt tibetan Milarepa a spus: „Văzând vidul, să ai compasiune."
Când prin contemplaţie vedem cu adevărat vidul şi interdependenta tuturor lucrurilor, inclusiv pe noi înşine, lumea ni se dezvăluie într-o lumină mai strălucitoare, mai proaspătă şi mai sclipitoare decât
reţeau infinit reflectantă de nestemate despre care vorbea Buddha. Nu trebui să ne mai protejăm sau să ne prefacem şi devine tot mai uşor să urmăm sfatul unui maestru tibetan:
Recunoaşte întotdeauna calităţile iluzorii ale vieţii şi redu ataşamentul şi aversiunea. Practică bunătatea inimii faţă de toate fiinţele. Fii iubitor şi compătimitor, indiferent ce-ţi fac alţii. Faptele lor nu vor mai conta atât de mult cănd le vei vedea ca pe un vis.
Adevărata spiritualitate înseamnă de asemenea să fim conştienţi că dacă suntem interdependenţi cu toate şi cu toţi ceilalţi, chiar şi cel mai mărunt şi nesemnificativ gând, cuvânt şi acţiune au consecinţe reale în tot universul.
Dalai Lama a spus: în lumea extrem de interdependentă de azi, indivizii şi naţiunile nu-şi mai pot rezolva pe cont propriu multe din probleme. Avem nevoie unii de alţii. Trebuie de aceea să ne
formăm un simţ al responsabilităţii universale... Este responsabilitatea noastră colectivă şi individuală să protejăm şi să hrănim familia globală, să-i sprijinim pe membrii ei mai slabi, să păstrăm şi să îngrijim mediul în care trăim." IMUABILUL
Teama pe care nepermanenţa o trezeşte în noi, că nimic nu este real şi nimic nu durează, este, ajungem să
descoperim, cel mai bun prieten al nostru, deoarece ne îndeamnă să ne întrebăm: dacă totul moare şi se schimbă, ce este în realitate adevărat? Există ceva în spatele aparenţelor, ceva nemărginit şi de o cuprindere infinită, ceva în care are loc dansul schimbării şi al nepermanenţei? Există în fond ceva pe care să ne putem bizui, care supravieţuieşte la ceea ce numim moarte?
Permiţând acestor întrebări să devină o prioritate pentru noi şi reflectând asupra lor, constatăm treptat o mutaţie profundă în felul nostru de a vedea totul. Continuând fără întrerupere contemplarea şi a practica non-ataşamentului, ajungem să descoperim în noi înşine „ceva" pe care nu-1 putem numi, descrie sau conceptualiza, „ceva" care, începem sa-l realizăm, se află dincolo de toate schimbările şi morţile din lume. Dorinţele înguste şi confuziile la care agăţarea noastră obsesivă de nepermanenţă ne-a condamnat încep să se dizolve şi să se stingă. In timp ce se petrec acestea, întrezărim imagini repetate şi strălucitoare ale vastelor implicaţii din spatele adevărului nepermanenţei. Este ca şi cum toată viaţa am fi zburat cu avionul prin nori întunecaţi şi turbulenţi, când deodată avionul se ridică deasupra lor, în cerul senin şi nemărginit. Inspiraţi şi învioraţi de această ieşire într-o nouă dimensiune a libertăţii, ajungem să descoperim în noi înşine un adânc ie pace, bucurie şi încredere care ne umple de uimire şi ne inculcă ireptat certitudinea că există în noi „ceva" pe care nimic nu-l distruge, nimic nu-1 alterează şi care nu poate să moară.
Milarepa a scris:
Din frică de moarte, am luat calea munţilor - Am
meditat iar şi iar asupra ceasului nesigur al morţii,
Cucerind fortăreaţa naturii nesfârşite şi nepieritoare a
minţii. Acum frica de moarte a dispărut pentru
totdeauna.
Treptat, deci, devenim conştienţi înlăuntrul nostru de prezenţa calmă si celestă a ceea ce Milarepa numeşte „natura nesfârşită şi nemuritoare a minţii."
Şi pe măsură ce această nouă conştienţă începe să devină vie si aproape neîntreruptă, apare ceea ce
Upanişadele numesc „o răsucire in lăcaşul conştiinţei", o revelaţie personală, profund non-conceptuală a ceea ce suntem, de ce suntem aici şi cum trebuie să acţionăm, care duce în final la nimic mai puţin decât o nouă viaţă, o nouă naştere, aproape, aţi putea spune, o resurecţie.
Ce mister minunat şi tămăduitor este că din contemplarea, continuă şi netemătoare, a adevărului schimbării şi nepermanenţei, ajungem cu încetul să ne găsim faţă în faţă, în recunoştinţă şi bucurie, cu adevărul despre imuabil, despre natura nesfârşită, nemuritoare, a minţii!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)