duminică, 22 septembrie 2013

Idir - Lettre À Ma Fille Lyrics

Comme tous les matins, tu es passée devant ce miroir, Ajusté ce voile sur tes cheveux, qui devra tenir jusqu’à ce soir Tu m’as dit au revoir d’un regard, avant de quitter la maison Le bus t’emmène à la fac, où tu te construis un horizon. Je suis resté immobile, j’ai pensé très fort à toi Réalisant la joie immense de te voir vivre sous mon toit C’est vrai, je ne te l’ai jamais dit -ni trop fort, ni tout bas Mais tu sais ma fille chez nous, il y a des choses qu’on ne dit pas. Je t’ai élevée de mon mieux, et j’ai toujours fait attention À perpétuer les règles, à respecter la tradition Comme l’ont faits mes parents (crois moi sans riposter) Comme le font tous ces hommes que je croise à la mosquée. Je t’ai élevée de mon mieux comme le font tous les nôtres Mais étais-ce pour ton bien ? Ou pour faire comme les autres ? Tous ces doutes qui apparaissent et cette question affreuse : C’est moi qui t’ai élevée, mais es tu seulement « heureuse » ? Je sais que je suis sévère, et nombreux sont les interdits : Tu rentres tout de suite après l’école et ne sort jamais le samedi Mais plus ça va et moins j’arrive à effacer cette pensée : « Tu songes à quoi dans ta chambre, quand tes amis vont danser ? » Tout le monde est fier de toi, tu as toujours été une bonne élève Mais a-t-on vu assez souvent un vrai sourire sur tes lèvres ? Tout ça je me le demande, mais jamais en face de toi Tu sais ma fille chez nous, il y a des choses qu’on ne dit pas… Et si on décidait que tous les bien-pensants se taisent ? Si pour un temps on oubliait ces convenances qui nous pèsent ? Si pour une fois tu avais le droit de faire ce que tu veux, Si pour une fois tu allais danser en lâchant tes cheveux… J’veux qu’tu cries, et que tu chantes à la face du monde ! Je veux qu’tu laisses s’épanouir tous ces plaisirs qui t’inondent J’veux qu’tu sortes, j’veux qu’tu ries, j’veux qu’tu parles l’amour J’veux qu’tu aies le droit d’avoir 20 ans, Au moins pour quelques jours… Il m’a fallu du courage pour te livrer mes sentiments, Mais si j’écrits cette lettre, c’est pour que tu saches, simplement, Que je t’aime comme un fou, même si tu ne le vois pas, Tu sais ma fille chez nous, il y a des choses qu’on ne dit pas.


Transformarea si iubirea de sine

Exista, bineinteles, si tipare care se schimba greu sau chiar deloc – ingropate adanc, in partea inconstienta, in memoria celulelor, baza aisbergului. Lucruri provenite din propria noastra viata, a inaintasilor nostri, poate ale noastre de altadata, pentru cine crede in “alte vieti”. La nivel interior acestea sunt un pic mai dificil de detectat si transformat… dar despre asta, alta data.

Iertarea

Probabil ca una din piedicile pe care ne-o punem fara sa ne dam seama este legata de dificultatea de a ne ierta si a ne iubi pe noi insine.
Si avem multe pentru care sa ne iertam. Frica de schimbare, judecarea, negarea, rezistenta. Asocierea transformarii cu pierderea controlului, nesiguranta, necunoscutul. Ideile preluate de la altii ca vechile moduri, cele sigure de a vedea viata si de a te comporta sunt mai bune. Credinte, valori, comportamente pe care le credeam “sfinte” si care, in timp, se dovedesc depasite. Multe alte lucruri ce pot constitui un balast prea greu, ce saboteaza zborul nostru pe calea constiintei.
Suntem oare capabili sa constientizam ca orice transformare este naturala, sa o acceptam si sa o imbratisam? Sa inaintam catre nou cu usurinta si bucurie, sa asteptam viitorul cu incredere, acceptare, intelepciune si pace interioara? Cu siguranta, cand ne asumam responsabilitatea totala pentru propria transformare.
Si, mai mult de atat, in urma curatarii noastre prin procesul iertarii, capatam incredere in perfectiunea vietii. Stim ca suntem iubiti, sustinuti, protejati pe calea noastra si vedem asta prin nenumaratele sincronicitati ce ne inconjoara. Atunci e imposibil sa mai dam inapoi. Stim ca totul se desfasoara “conform planului”.
Insa acum urmeaza partea cea mai grea. Iubirea de sine.

Din nou… iertare

Pentru a avansa, procesul iubirii de sine este indispensabil. Si acesta incepe tot cu iertare.
Iertare pentru noi insine si pentru ceilalti, pentru lipsa de mila, intelegere, compasiune pentru noi. Pentru mesajele critice si contradictorii despre natura iubirii si a iubirii de sine. Pentru inlocuirea iubirii de sine cu ego-ul, orgoliul, vanitatea, posesiuni si realizari. Pentru confundarea si inlocuirea iubirii de sine cu ganduri, emotii si actiuni lipsite de iubire…
Pentru relatia disfunctionala cu noi insine si permisiunea oferita altora de a ne trata in moduri lipsite de iubire. Pentru renuntarea, evitarea, respingerea, negarea, inlocuirea iubirii de sine. Pentru a ne forta sa fim ce vor altii, o “masca sociala” necesara pentru a obtine confirmare si iubire din partea altora. Si, in primul rand, pentru tradarea sinelui nostru autentic, cea mai inalta forma de tradare.
Cu totii am facut toate acestea in diferite etape ale vietii. Unele poate inca le mai facem, iar pentru a ne elibera de ele e necesar sa incepem prin a le ierta. Prin transformarea energiei ce inconjoara aceste modele ne eliberam in interior, permitand viitorului sa patrunda in viata noastra fara judecatile si obstructiile trecutului.

Loialitatea

Iubirea de sine este echivalenta cu loialitatea – a te pune pe tine insuti pe primul plan. Poate ca suna “neiubitor”. Suntem invatati ca asta ar putea insemna orgoliu sau zgarcenie. De fapt, e exact invers. Doar atunci cand ne tratam pe noi insine cu bunatate, generozitate, respect si demnitate, oriunde si oricand – doar atunci suntem capabili sa simtim asta pentru cel de langa noi. Doar cand ne putem pe noi insine pe primul plan incepem sa ne dezvoltam puterea interioara. Reusim astfel sa “neutralizam” ceea ce provine de la altii, lucruri care ne determina sa ne iubim mai putin pe noi insine. Atragem, in schimb, colaborarea cu cei care ne recunosc si sustin propria valoare ca fiinte umane.
Si impreuna cream un “cerc” al iubirii de sine care se raspandeste, transformandu-ne pe noi insine in primul rand. Iar apoi pe cei din jur, cei pregatiti sa inainteze pe cale.
“Bunavointa, compasiunea si gratia iubirii de sine domnesc si se exprima prin mine in fiecare moment”. Poate fi un “motto” de viata spre care sa tindem cu totii.

Sursa:  http://www.empower.ro



Nicolae Labis



Oda soarelui
Te naşti din plasma zării cu limpezimi de-albuş,
Ne dai în semicicluri lumina ta prin rază -
Mă entuziasmează sublimul tău urcuş,
Căderea ta în hăuri adânc mă întristează.
Când urci, adapi pământul cu sângele-ţi ceresc,
Ucizi fără de milă bacterii ucigaşe.
Dar când cobori sub zare, piticii se fălesc
Cu umbre pieritoare, dar mari, dar uriaşe.

Primele iubiri (I)

Azi, iată, am văzut un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu
.
Vin cerbii mei în goană să se-adune
Şi către el privirile-şi ţintesc-
Un codru nesfârşit de coarne brune,
În care mii de stele strălucesc.
Sosind din dunga zării de argint,
Vin păsările-mi mari de sărbătoare
Şi-nchipuiesc pe ceruri, fâlfâind,
Un ocean de aripi mişcătoare.
Întreaga lume-a sufletului, vie,
Palpită-ntr-o frenetică beţie.
Azi sunt îndrăgostit. E-un curcubeu
Deasupra lumii sufletului meu.
Izvoarele s-au luminat şi sună
Oglinzile ritmându-şi-le-n dans,
Şi brazii mei vuiesc fără furtună
Într-un ameţitor, sonor balans,
În vii vibrează struguri străvezii-
Cristalurile cântecelor grele-
Şi stropi scăpărători de melodii
Ca roua nasc în ierburile mele
.
Eu curg întreg în acest cântec sfânt:
Eu nu mai sunt, e-un cântec tot ce sunt.


Am iubit...

Am iubit de când mă ştiu
Cerul verii, străveziu,
Despletitele răchite,
Curcubeiele pe stânci
Ori pădurile adânci
Sub ger alb încremenite.
Mi-a fost drag pe bărăgane
Să văd fetele morgane
Ori pe crestele din munte
Joc de trăsnete rotunde,
Scurgerea cocorilor,
Pacea înălţimilor,
Semeţia pinilor
Plini de scama norilor.
Am iubit iubirea pură,
Floare roşie pe gură
Şi în inimă arsură,
În priviri zăpezi candide
Şi-n piept voci necontenite.
M-a înfiorat ades
Tot ce gândurile ţes:
Pe al filelor polei
Dansuri repezi, legănate,
De pe arcuri înstrunate,
Săgetarea de idei...
Toată-această măreţie
Ne-a fost dată din vecie...


 Primele iubiri

Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-aşez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunaţi sub ploi de stele.
Brazii mei înalţi şi plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulţit în mii de copii,
Chipul tău au să ţi-l vadă.
Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strâns al cugetării
De pe bolta frunţii tale
.
Peste stânci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, când ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.
Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi paşi ai să alinţi,
Îţi va fi şi-atunci păstrată
Urma paşilor fierbinţi.
Căci foşnindu-ţi unduirea
Calmă,-a palmelor subţiri,
Mi-a stins până şi-amintirea
Trecătoarelor iubiri.
Doar o singură iubire
Lâng-a ta o mai păstrez -
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viaţă-un un crez.
Ea, al vieţii mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cântecele care
Ţie am să ţi le-nchin.

Mergeam tăcuţi alături, străini, odinioară
Şi presimţeam că astăzi voi fi îndrăgostit
De faţa ta curată ca zorile de vară,
De părul tău de aur împletit.
Dar nu ştiam că nimeni n-are să poată şterge
Văpăile din inimi, acest pojar nestins,
Că pe cărări de sticlă alături ne vor merge
Ideile, îmbrăţişate strâns.
Că prins de-o vrajă nouă şi-atotcuprinzătoare
Voi părăsi boema cu gustul ei amar,
Că vinul, deşi-mi place când scapără-n pahare,
Mă va-mbia din ce în ce mai rar.
Văzusem frumuseţea privirilor semeţe,
Izvoare de lumină, de umbre şi scântei,
Dar bănuisem numai adânca frumuseţe
De dincolo de ochii mari şi grei,
Ce mai târziu, prin lupte lăuntrice-am aflat-o
Şi-o aflu-n întregime în fiecare zi
Iluminându-mi viaţa cu flacăra-i curată
Fără de care n-aş putea trăi.
Steaua polară pe cer, departe,
În scurgerea timpului nu are moarte
Statornic arde în orice seară,
Capăt de osie, steaua polară.
Stelele, luminile, roiuri astrale
Se-nvârt în jurul osiei sale.
Sobră-armonie pururea vie,
Nezdruncinată putere-n tărie.
Osie-a luminilor, dacă te-ai rupt,
Lumile cad huruind dedesubt,
Ca-nvălmăşite de tari alcooluri
Lumile cad fulgerate în goluri!
Îngrozitoare schimbare atunci:
Floarea vulcanilor creşte din pungi,
Pale se sting ale luncilor flori,
Mori, vegetaţie, suflete, mori.
Arde o stea între multele stele,
Arde pe ceruri şi pe drapele,
Capăt de osie - roşie stea -
Osia trece prin inima mea.
Lumea-mi se-nvârte pe osia dură
În anotimpuri de frig şi căldură,
Şi când furtunile mă bântuiesc,
Cerbii şi vulturii mei o privesc.
Dacă s-ar frânge osia mea,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Spre alte lumi ar zbura şi-ar ţipa,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Ar năvăli pustiirea secretă,
Cântecu-ar prinde scrâşnet de cretă,
Cerbii şi vulturii mei ar zbura,
Dacă s-ar frânge osia mea.
Osia mea-i doar o parte, ştiu bine,
Osia mare trece prin mine,
Osia este numai o parte
Din marea osie, fără de moarte.
Osia mea nu se frânge nicicând,
Trece prin miezul acestui pământ,
Pe ea, iubito, sunt lumile noastre,
Două planete, mărgele albastre
.

Toamna

Par casele palate sub vraja inserarii
Si norii le mangaie cu palme de sofran,
Si nu-i mai larg si pasnic nici insusi cerul marii
Decat acest cer vesnic si-adanc, de Baragan.
Isi salta rosii tuiuri in vanturi papusoii
Miscand sub adiere apripa de strujeni;
Tragand la care pline merg lung pe drumuri boii
Pe langa negre garduri mancate de licheni.
Cresc focuri mari de frunze cu scanteieri usoare
Spre luna incruntata, lipsita de un sfert,
Iar vantul poarta-n trambe miresme-mbietoare
De lapte proaspat muls si proaspat fiert.
Albastru cer de seara se despleteste-n sara
Si bumbi de stele rosii la geamuri se aprind
Ograzile arata cu toate in afara
Belsugul lor tacut ce il cuprind.

Biografie

Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună!
Plinului pântec aşa îi cânta într-o noapte cu lună.
Trăsnete reci de furtună vedea cum în zare detună.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Ea mai vedea cum în şa voi sălta împreună
Cu îndrăzneaţa fecioară-a pământului, brună,
Şi-n goana nebună vedea de pe-atunci cum răsună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
Ştiu eu, mama şi-a zis că mă nasc într-o zodie bună,
Şi că-s menit să înving veşnicii şi genună,
Dar nu ştia de pe-atunci că în mine-o să pună
Suflet prea grav şi răsunet prea slab, că adună
Abur de vis şi de boală ce-ar fi să răpună
Tropotul lung şi mereu al galopului meu.
Iată-mă azi înarmat cu acele credinţi,
Cu îndârjirea păstrată - cuţit între dinţi -,
Dar cu prea multă dorinţă să vii, să-mi alinţi,
Bruna fecioară a păcii adânci şi cuminţi,
Tropotul lung şi mereu al galopului meu
.
  
Suha
In muntii mei, batrani aristocrati,
Canta toate pasarile cerului.
Seara se rotesc prin incendiile potolite ale nourilor
Stelele clostii si ale oierului.
Frunzarele soptesc o melodie duioasa si calma
Si fiarele framanta tropot de copite-n sihlisuri.
Dragostea mea, sunt atatea carari sunatoare
Si-atatea-nf lorite-ascunzisuri!
Dar mai presus de toate curge Suha
Vuieste in vai ca intr-o cutie de vioara.
Melodia ei, din alte vremi, rasuna
Din sara pana-n zori si din zori pana-n sara.
M-a hipnotizat trecerea ei insorita pe prunduri
Si murmurul ei, intarit de ecoul mereu euritmic,
Suha cea repede, de o monotonie mareata
Curge in fiecare vana a versului meu.
Dragostea mea, uite, vorbesc mai mult
De mine, in loc sa vorbesc de tine.
Dar bucuria salbatica si pururea vie de-aici
Vreau sa ti-o trec sub pleoapele albe si line —
In metropola luminii, cu fluturi batandu-se-n becuri
Din patul tau vast, catra gara asculti cum vuiesc
Trenuri, trenuri, venind dinspre tarile mele
Si m-astepti tresarind, ametita de-un gand nebunesc.
Hai s-ascultam impreuna cum Suha isi mana
Curgerea ei insorita prin brazi
Despartiti s-ascultam impreuna Suha, Suha cea care
Suna-n fiecare vana-a versului meu.

 Primele iubiri
Mi-am tăiat în suflet temple,
Chip cioplit s-aşez în ele,
Cerbii mei au să-l contemple
Adunaţi sub ploi de stele
.
Brazii mei înalţi şi plopii
Sub poleiuri de zăpadă,
Înmulţit în mii de copii,
Chipul tău au să ţi-l vadă.
Iar izvorul înserării
Oglindi-va-n ape pale
Arcul strâns al cugetării
De pe bolta frunţii tale
.
Peste stânci mi s-or desprinde
Flăcări verzi, când ai să treci,
C-o privire vei aprinde
Roua ierbii mele, reci.
Dacă alte lumi, plecată
Cu-ai tăi paşi ai să alinţi,
Îţi va fi şi-atunci păstrată
Urma paşilor fierbinţi.
Căci foşnindu-ţi unduirea
Calmă,-a palmelor subţiri,
Mi-a stins până şi-amintirea

Trecătoarelor iubiri.
Doar o singură iubire
Lâng-a ta o mai păstrez -
Este prima mea iubire,
Ea mi-a dat în viaţă-un un crez
.
Ea, al vieţii mele soare,
Încălzi-va din senin
Toate cântecele care
Ţie am să ţi le-nchin
.




Învaţ-o, Iubite Măreţ, pe iubita ta, să simtă permanenţa divină şi să transcendă impermanenţa lumească! Iartă-i pornile ei de muritoare şi înalţ-o mereu deasupra celor lumeşti! 
Poart-o mereu în Iubirea Sfântă a inimii tale şi presară prin ea, în sufletul celor ce o privesc, Graţia Ta!

Povestea Anei, povestea intelepciunii sufletului


 
o poveste foarte frumoasa..... (autor necunoscut)
Tot ce se putea auzi înainte de ivirea zorilor erau suspinele unui suflet foarte nefericit.
Ana era un copil Indigo de 12 ani, care avusese o viaţă foarte tulburată pe 
Tabla de Joc a Liberului Arbitru. Avea puţini prieteni şi îi era greu să se adapteze
la viaţa şcolară. Profesorii o considerau un copil problemă. De asta se simţea mereu
ca un fel de observator din afară. Ana avea o relaţie deosebit de dificilă cu mama
ei şi se certau adesea. Cu toată cunoaşterea ei intuitivă, era deznădăjduită – şi aproape
că renunţase să mai spere. La numai doisprezece ani, Ana îşi dorea să meargă Acasă.

Simţindu-i confuzia, Spiritul i a vorbit direct: „Ana, dacă vrei, poţi să pleci – dar mai întâi ieşi în grădină
şi stai cu un deget întins în faţă“. Ana era şocată că Spiritul îi vorbeşte atât de direct – lucru care 
nu i se mai întâmplase până atunci. Deşi nu prea vedea cum ar putea s-o ajute aşa ceva, 
s a gândit să facă totuşi o încercare. Soarele tocmai se ridica la orizont şi totul părea învăluit
în nuanţe albăstrui roşiatice. După ce s a asigurat că nu o vede nimeni, Ana a închis ochii şi 
şi a întins mâna cu un deget îndreptat înainte, aşa cum o învăţase Spiritul. După câteva clipe a simţit 
o gâdilătură şi, deschizând ochii, a văzut o păsărică maronie aşezată pe degetul întins. 
„Bună, draga mea”, spuse pasărea. Anei i se umplură imediat ochii de lacrimi, pe când îi reveneau
în memorie sentimente de Acasă, aproape uitate
.
Apoi se uită în jur, să vadă dacă era singură şi îşi şterse ochii de lacrimi.
Era realitate, sau vis? Oare pasărea chiar i-a vorbit? Imediat, pasărea i-a vorbit din nou.
„Ana, sunt lângă tine ca să-ţi readuc aminte că ai venit aici cu un scop şi, dacă pleci, el nu 
se va mai realiza.” Ana simţi pentru prima oară o rază de speranţă şi i se umplură iarăşi ochii
cu lacrimi de bucurie. Chiar şi cea mai vagă aluzie despre existenţa unui scop anume, o ajută. 
Grădina se umplu de vrajă, în timp ce Ana şi pasărea discutară mai bine de o oră.
În majoritatea timpului, Ana nu făcu altceva decât să plângă – atâtea tensiuni avea de eliberat.
Apoi auzi bombănelile mamei venind din bucătărie. Ana s a temut că trebuia să se despartă 
de păsărica fermecată. „Nu te teme, Ana, ne vom mai întâlni şi altă dată. Voi fi mereu aici, cu tine.
Nu trebuie decât să vii aici în grădină, să întinzi degetul şi îţi voi răspunde.”

În aceea zi, la şcoală, profesorii nu au reuşit să-şi dea seama de ce Ana plângea încontinuu. 
Credeau că i s a întâmplat ceva rău, dar Ana ştia că, de acum, totul era bine. Uneori 
avea îndoieli dacă lucrurile se petrecuseră aidoma. Pe urmă, îşi dădu seama că nu mai 
conta nici dacă pasărea ar fi fost un produs al imaginaţiei ei. Sentimentul de Acasă pe care
i-l transmisese pasărea o făcu să se simtă împlinită şi, de atunci înainte, nu mai dori să renunţe la el.
.
De atunci, în fiecare dimineaţă, Ana se trezea înainte de răsăritul soarelui, se ducea în grădină
şi vorbea cu pasărea. Ele discutară despre o grămadă de subiecte şi pasărea îi dădu Anei 
de rezolvat probleme de viaţă. Ana le duse la bun sfârşit cu bucurie – chiar dacă unele au 
necesitat nişte schimbări dificile în stilul ei de viaţă. Pasărea îi aducea constant aminte că ea 
este aceea care, prin alegerile făcute, deţine puterea de a-şi schimba propria realitate. Micuţa
pasăre maronie umplea de magie viaţa tinerei fete. Zi după zi totul a mers la fel, până când viaţa
Anei începu să se schimbe. La şcoală, Ana avea prieteni care o admirau şi o respectau. 
Profesorii se schimbară ca prin farmec, devenindu-i prieteni. Ea şi mama ei începură să se înţeleagă
şi să comunice mai bine. În sfârşit, Ana simţea că viaţa ei avea un sens
.http://4.bp.blogspot.com/_k6K_ECmW3UM/S8y8Ip3v_RI/AAAAAAAABFw/a-5A-O3ZPGI/s1600/oki.jpg 
Într o dimineaţă, Ana se uită în urmă şi realiză cât de departe ajunsese. Doar în câteva luni
a progresat către fericire mai mult decât în ultimii doisprezece ani. După ce a înţeles 
acest lucru, ea îi mulţumi păsării pentru darul fermecat pe care i-l făcuse. Pasărea i a răspuns:
„draga mea, nu puteam să-ţi dăruiesc ceva ce nu aveai deja. Misiunea mea a fost să-ţi fiu oglindă,
ca să-ţi vezi adevăratul sine şi să-ţi re aminteşti puterile pe care le ai. Te rog, nu pierde niciodată 
din vedere faptul că puterea de a schimba este în interiorul tău şi nu în afară. Ai ales să-ţi exerciţi 
această putere şi, în felul acesta, ţi ai schimbat propria realitate”
.
Cel mai important lucru din viaţa Anei era scurtul timp petrecut în fiecare dimineaţă cu pasărea,
re amintindu şi de adevărata ei putere. Simţea o iubire copleşitoare pentru această făptură 
minunată şi modestă. Pe ploaie sau pe soare, Ana îşi petrecea fiecare dimineaţă în grădină, 
stabilindu şi amănuntele acelei zile cu profesoara pe care se obişnuise să o iubească atât de mult.
Ana avea o viaţă frumoasă.
Într una din zile, Ana se trezi chiar mai devreme decât de obicei. Simţea o schimbare de energie,
însă nu era sigură ce se întâmpla. Îşi aduse aminte ce-i spusese pasărea în legătură cu tranziţiile 
de energie şi că ele erau un indiciu pentru evoluţia oamenilor. Şi a mai reamintit ce-i spusese pasărea
că propria ei schimbare era o parte necesară a evoluţiei spirituale – deoarece, daca nu aduc cu sine 
schimbări in bine, toate lucrurile sunt sortite pieirii. 
.
Schimbarea in ceva mai bun este aceea care creează, de fapt, magia pe care o căutăm. 
Preocupată de aceste idei, ea îşi formulă cu grijă întrebările pe care dorea să i le pună păsării. 
Când sosi vremea de întâlnire, Ana se plimbă nerăbdătoare prin grădină, cu un deget întins în faţă. 
Dar, în dimineaţa aceea, pasărea nu mai veni.
Cu ajutorul păsării, Ana a învăţat să aibă încredere mai mare în intuiţie, decât în gândirea raţională. 
Acum era momentul perfect pentru a folosi acest instrument şi, în sinea ei, Ana ştia că totul era în ordine
cu draga ei prietenă. În adâncul sufletului simţea de asemenea că ea însăşi era în ordine – la urma urmei, 
nu i se întâmplase nimic rău. Cu toate acestea, îi era dor de prietena ei, pasărea, şi de timpul petrecut
împreună. Ana şi a trecut în revistă toată informaţia pe care i a dat o pasărea, cât şi felul în care a 
aplicat-o practic în viaţă. Era însă derutată de faptul că pasărea îi promisese să nu o părăsească niciodată. 
Cu toate acestea, iată că stătea complet singură în grădină. Ana încercă să vorbească cu pasărea, 
ca şi cum ar fi fost acolo.
Chiar simţea gâdilatul atât de familiar, ca atunci când pasărea i se aşeza pe deget.
Însă ori de câte ori îşi formula o întrebare, în cap îi şi apărea, ca prin farmec, 
răspunsul. Brusc Ana a înţeles că adevăratul dar primit de la pasăre era să aibă încredere
în propriul ei ghid interior – mai curând decât să caute răspunsuri din surse exterioare.
În fiecare dimineaţă, Ana îşi continua ritualul de a ieşi în grădină şi de a ţine degetul întins înainte.
Săptămâni în şir, Ana continuă să iasă în grădină. Nu trecea nici o zi fără să se gândească la 
prietena ei. Pentru prima oară după multă vreme, Ana a plâns – însă, de data asta, lacrimile îi erau 
dulci amare. Era tristă la gândul că nu va mai simţi pasărea pe deget – însă, în adâncul inimii, 
ştia că legătura lor nu se va pierde niciodată. Prin faptul că a învăţat-o cum să capete încredere
în propria ghidare interioară, pasărea îi dăduse Anei şi cheia integrării spiritului în forma umană.
Ana îşi dădu brusc seama că, la urma urmei, viaţa nu era chiar atât de rea
.[incurajare153.jpg]
Odată cu trecerea timpului, Ana căpătă un rol cheie în şcoală. În cele din urmă, profesorii au înţeles 
că ea nu era un copil problemă, ci că atât ea cât şi alţi copii asemănători ei, depăşeau cu mult nivelul
învăţăturii oferite de şcoală. Ana îi ajută să-şi schimbe metodele de predare, în aşa fel încât să capteze
mai bine interesul copiilor. Ea îi ajută pe profesori să-şi adapteze modul de a gândi la cel al noilor copii 
care începeau să vină. Ziua în care Ana a absolvit şcoala a fost una într adevăr deosebită.
Dacă ar fi privit lucrurile din vechea perspectivă, Ana nu şi ar fi putut niciodată imagina că se va bucura
de această perioadă a vieţii ei. Şi iată o jucând un rol foarte important în educaţia educatorilor. Şi astfel,
în felul ei modest, a ajutat la pregătirea lumii pentru tot ceea ce avea să urmeze.
[2771554921_3c86d8a931.jpg]
Ana a crescut în ani şi poziţie socială. A devenit un mare vindecător, dându-le forţă la mii de alţi 
oameni ca să-şi schimbe propria realitate. Aşa cum a învăţat o pasărea, Ana s a folosit de ceea 
ce îi dicta inima, pentru a i îndruma pe ceilalţi. Ea a descoperit că, pe măsură ce avea mai multă
încredere în propria-i putere, cu atât mai multă putere avea de dăruit.
Ana se gândea adesea la cea mai bună prietenă a ei şi, de aceea, era mereu înconjurată de păsări 
de toate felurile. Pasărea deveni simbolul personal al Anei şi fiecare colţ al camerei era împodobit 
cu diverse imagini de păsări. Ea deveni peste tot cunoscută ca doamna păsărilor. Ana îşi însuşi acest 
titlu cu mare mândrie. Fusese atinsă într o anumită parte a ei care era atât de profundă, încât nu putea
să uite şi a ales să poarte darul de înţelepciune al păsării, în tot ceea ce făcea. 
Ana trăia cu adevărat în Spirit.
.http://4.bp.blogspot.com/_k6K_ECmW3UM/TLTit8nWcOI/AAAAAAAABeI/SOU4R_AvrtA/s1600/The_sun__s_consolation_by_BenFqqqq.jpg
Peste ani, Ana îşi îngrijea nepotul. Acest copil era foarte special pentru ea. Din ziua naşterii lui, 
a ştiut că între ei exista o legătură de dincolo de viaţa asta şi era nerăbdătoare să vadă încotro 
îi poartă intalnirea lor actuala. Billy era un copil de şapte ani, cu ochi strălucitori, care citeau
fără teamă şi foarte profund în sufletul Anei. El i a adus aminte de rolul important pe care îl jucase 
în redefinirea sistemului şcolar în care urma să intre copilul. În acel moment, Ana era foarte recunoscătoare că a ales să rămână aici.
Într una din zilele când Billy era în vizită la bunica Ana şi examina diversele statuete de păsări
de pe placa de deasupra şemineului, atenţia i-a fost captată de o statuetă mică, maronie.  Ana îl observă cum priveşte cu insistenţă pasărea. În adâncul inimii ştia că ceva minunat este pe cale 
să se întâmple. În aşteptare, Ana îşi ţinu respiraţia. Nepotul său de şapte ani se întoarse către ea şi spuse:
„Ştii, buni, asta seamănă întocmai cu pasărea care îţi stă mereu pe umăr.”

Cuvintele o loviră pe Ana cu o forţă care o
http://4.bp.blogspot.com/_k6K_ECmW3UM/TBUHLjM6AcI/AAAAAAAABPY/jMENkBQD-nc/s1600/The_Eyes_Of_A_Child.jpg 
făcu să se clatine pe picioare. Deodată, piesele din puzzle se aşezară la locul lor. Toate întrebările ei 
despre pasăre căpătară răspuns. Îşi aduse aminte de ziua când pasărea nu mai venise şi îşi dădea 
acum seama că ea progresase până la punctul în care pasărea i s-a putut aşeza pe umăr, în loc de deget.
Ana fusese atât de obişnuită să o caute în faţa ei, încât nu observase că, în loc de deget, evoluţia ei făcuse
posibilă aterizarea păsării direct pe umăr, caci pasarea ce o ghidase era chiar ingerul ei pazitor, vocea tainica a spiritului ei.
După toţi aceşti ani, tăcerea îndelungată a fost, în sfârşit, întreruptă. 

„Da, dragă Ana”, a spus pasărea. „Ţi-am spus că nu te voi părăsi niciodată – şi nu am făcut-o”. 
Lacrimi de bucurie îi umpluseră iarăşi ochii, în timp ce auzea din nou sunetul minunat la vocii 
scumpei ei prietene. „Sunt atât de mândră de tine pentru alegerea pe care ai făcut-o în ziua aceea.
Ai fi putut sta o veşnicie privindu-ţi degetul, aşteptând să-ţi vină, din afară, îndrumarea cu care
erai atât de obişnuită. Dar tu ai decis să mergi mai departe, având încredere în propria ta îndrumare
lăuntrică. Ceea ce ai trăit tu, a fost integrarea Spiritului, prin deschiderea legăturii cu propriul
tău Sine Superior. Tu nu eşti separată de Spirit – aşa cum te-ar fi putut face să crezi experienţa ta
omenească. Tu nu eşti separată de mine – pentru că noi suntem Una. Ai intrat în lumea obişnuită cu 
Spiritul pe umăr şi ai avut curajul de a-ţi crea singură propriul moment magic. Ai procedat bine, 
draga mea Ana. Ţi-ai atins scopul cel mai înalt, prin faptul că ai înţeles să integrezi omenescul cu Divinul."
http://1.bp.blogspot.com/-h9PscVqIWEo/TZTbzBb4RgI/AAAAAAAABqk/3d59DFXeZAU/s1600/501011337-1024x768.jpg
Pentru prima dată în viaţa ei, Ana a înţeles că ceea ce ştia în cap era în totală armonie cu ceea ce ştia în inimă.
Miracolul din viaţa Anei era acum complet.
Şi aşa este in cazul fiecarui om…vocea sufletului ne poate ghida spre tot ceea ce e mai bun, daca avem incredere si curaj sa o ascultam si urmam.



Just quietly vanish inside yourself, disappear. So beautiful.
Your form is still here, but inside: Nobody. 
Inside: Cooked. But don't tell anybody that.

Just be the peace of this world,
the light and joy that shines from the indivisible Self. 
  ~ Mooji