„Dumnezeu era în mine, mă aştepta.”
Henriette Yvonne Stahl, scriitoare de origine română, este o personalitate puţin cunoscută. Viaţa ei a fost caracterizată de o căutare neîncetată a „sensului” de a trăi, de dorinţa intensă de a afla o fericire „perfectă şi permanentă”. „Nevoia înnăscută a fericirii perfecte, nostaligia nemotivată, poetică, pe care orice suflet o cunoaşte în anumite momente, trebuie să fie dovada de netăguit a existenţei acestei fericiri perfecte. Repetând iar şi iar declanşarea bucuriei prin diferite forme, am înţeles că eu eram un sediu unde locuia bucuria. Şi că această bucurie există ca o virtualitate eternă, în fiecare dintre noi.” În lucrarea sa, „Martorul Eternităţii”, ea descrie întâlnirea cu maestrul spiritual, cel care a călăuzit-o, pe calea non-dualismului, către experienţa realizării Sinelui.

„Acest zbucium al meu devenea palpabil, tangibil. Atingeam lucrurile din jurul meu ca şi cum aş fi vrut să mă conving de realitatea lor, priveam oamenii cu certitudinea că, în curând, aveau să fie cu toţii morţi. Ştiam că eu însămi, inevitabil, voi muri. Să mor fără să fi înţeles de ce am venit pe lume, de ce am trăit, de ce am suferit şi am căutat? Sau să devin Supraom ca să văd în jurul meu numai suferinţă? Bineînţeles nu există doar suferinţă în această lume, dar bucuria nu şterge lacrimile, gemetele, urâtul.

Negreşit eram obsedată, nu mă gândeam decât la asta, zi şi noapte. Oh, aceste nopţi în care spiritul meu nu dormea niciodată complet, şi aceste zile când, amorţită de neînţelegere, trăiam în aşteptarea miracolului care ar fi putut să explice totul! Aş fi vrut să-L rog pe Dumnezeu să se milostivească de mine! Şi m-am rugat acestui Dumnezeu, în existenţa căruia nu credeam. L-am rugat să aibă milă de mine. Îmi amintesc ora, exact ora acelei supuneri. Dar nu eram – chiar implorând – complet supusă, decât doar rugăciunii, fiind mai departe hotărâtă să-I lansez provocarea de a-L aştepta mereu, până la sfârşitul vieţii mele. Sufletul meu tânjea să se poată avânta spre iubire. I-am vorbit lui Dumnezeu ca unui virtual iubit şi, într-o disperare nebună, I-am făgăduit că nu voi iubi pe nimeni, cu aceaşi intensitate, ca pe El.

Am făcut, în genunchi, acest act de smerenie. Îmi simţeam faţa inundată de lacrimi, îmi simţeam corpul, toată fiinţa încordate, şi-mi auzeam vocea consacrând „pactul” dintre Dumnezeu şi mine. Eu îi ceream, îl imploram să mi se arate, făgăduind că după aceea voi fi, pentru totdeauna în serviciul Lui. Fără să ştiu pentru ce iau această decizie, am mai promis că „după aceea” nu-i voi mai abandona pe oameni, pe aceste fiinţe pe care El le-a creat atât de departe de perfecţiunea Sa şi care se declarau totuşi a fi asemănătoare cu El. Epuizată, incapabilă să mai stau în genunchi, m-am întins pe jos. Am rămas ghemuită acolo mult timp, cu faţa scăldată în lacrimi, apoi, cu ultima rămăşiţă de putere, m-am ridicat şi m-am întins pe pat. Un moment de relaxare, cu ochii închişi. Mi-am amintit, involuntar, acel exerciţiu cu trandafirul, despre care am citit într-una din cărţile lui Rudolf Steiner. Mi-am imaginat un trandafir. Era roşu, catifelat acest trandafir şi foarte, foarte proaspăt, încât roua strălucea deasupra petalelor lui. Cu ochii închişi, priveam trandafirul. Era frumos şi pur, stătea aproape de faţa mea. I-am simţit parfumul. Acest parfum alunecă în inima mea. După aceea nu a mai fost nici un trandafir. Esenţa trandafirului a acaparat totul. Era ca şi cum esenţa parfumului de trandafir mă înlocuise în interiorul inimii mele. Apoi un gol. Un vid imens se cască în mine, ţinându-mă trează. Am căzut în acest vid, identificându-mă cu el. Şi în golul din fiinţa mea, Dumnezeu îşi găsi locul Său. Era acolo. Mă aştepta.

Momentul în care Îi facem lui Dumnezeu loc în noi, seamănă cu moartea. Mori tu însuţi, cel care a fost până în acea clipă. Eu însămi am simţit asta, dar exact acest lucru m-a eliberat de eu-l meu. Eternitatea era cea care locuia atunci în mine. O frică sacră care m-a ajutat să asist la această moarte a propiei mele fiinţe, dăruindu-mi o fericire fără limite şi dându-mi apoi şansa de a înţelege ce înseamnă să te naşti din nou. Mi-a fost imposibil să aflu cât a durat această trăirea unică: două minute? Un sfert de oră? Un ceas? Revenind la conştiinţa cotidiană, primul lucru de care mi-am dat seama a fost că-mi era greu să-mi reiau respiraţia normală. Bănuiam că, o vreme, probabil nici nu respirasem. Deci, poţi trăi fără să respiri! Deci viaţa este independentă de corp! Aceste gânduri mi s-au părut, pentru moment, de cea mai mică importanţă; mi-au traversat cugetul, fulgerător.

Ceea ce avea importanţă în momentul acela era calitatea bucuriei care mă domina. O bucurie calmă, profundă. Nu seamănă câtuşi de puţin cu o beţie; dimpotrivă, era o stare trează, de dragoste implinită. O dragoste sacră. Fiecare fibră a fiinţei mele beneficia de această revelaţie. Dar de-o importanţă supremă a fost orbitoare descoperirea că, în afară de tot ceea ce am putea gândi şi simţi, există un lucru necunoscut, ascuns în noi, depăşind orice aşteptare, orice imaginaţie. Sacralitatea acestei descoperiri era copleşitoare. Prin nici un mijloc cerebral, prin nici o forţă volitivă n-ai fi putut atinge această nouă dimensiune a conştiinţei. Depăşind în mod absolut cadrul logic al mentalului era evident că limbajul uman nu putea fi un instrument adecvat pentru exprimarea unui lucru, existând într-o dimensiune ultramentală. Mi-am dat seama, cu umilinţă, că li se reproşează pe nedrept sfinţilor, misticilor, yoghinilor că nu vorbesc despre experienţe lor extatice. Chiar dacă ar vrea, n-ar putea şi, să nu fii în stare să exprimi această fericire, această stare de graţie, devine o tortură pentru cel care, după ce a trăit extazul, în „realitatea” sa nemijlocită, se află în imposibilitatea de a împărtăşi totul celor apropiaţi care vor să înţeleagă. Nu le rămâne altceva de făcut decât să se exprime prin exemplul propriei lor vieţi. Poţi să exprimi muzica unui surd când, pentru a o înţelege, însăşi muzica este aceea pe care trebuie să o asculţi?”

„Martorul Eternităţii trezindu-se în mine, am devenit eu însămi conştientă de această Eternitate. Contopirea dintre conştiinţă şi eternitate fiind realizată, fiecare moment devenise, implicit, etern, prin faptul de a se petrece în această Eternitate. A fi nu înseamnă altceva decât asta: A fi. Eternitatea, conţinând o infinitate de modalităţi, cuprindea cu uşurinţă şi Iluzia. Paradoxul nu mai avea o valoare, fie că era vorba despre o afirmaţie sau o negaţie. Orice lucru supra-adăugat nu modifica întru nimic perfecţiunea iniţială, absolută a Eternităţii. Era tulburător, era practic, era natural, viabil, real, exaltant. Nu depindeam de nimic. Existam. Existam etern. Această deschidere care putea să se opereze în om, printr-o dilatare naturală a fiinţei sale, continua într-o altă dimensiune. Omul se lasă purtat spre ea, cu luciditate, stăpân pe sine şi apt să-şi asume responsabilitatea vieţii. Un extaz, o beatitudine inconştientă era o experienţă omenească în plus şi, oricât de extravagantă, rămâne mai mult sau mai puţin egală cu orice altă experienţă umană. Totuşi, o legătură directă cu Absolutul – stabilit fiind în Absolut – era o experienţă care te putea proiecta în afară de tot ceea ce era cunoscut, dincolo de mental sau, mai bine zis, îţi permitea să depăşeşti orice experienţă, înglobându-le pe toate.”

Dac-ar fi

Dac-ar fi să aleg un loc în care să fiu acum... mi-ar plăcea

să fiu întinsă pe iarba verde, să-i simt mirosul.

să mă atingă cu gingășia firelor,

să-mi cânte păsările,

să mă mângâie soarele.

Câtă splendoare!

Dac-ar fi să aleg un gând,  aș alege cel al clipei brăzdate în amurg.

Dac-ar fi să aleg un timp, l-aș alege pe cel vechi, boem, plin de romantism și erotism.

Dac-ar fi să aleg o privire, aș alege privirea oglindirii în chipurile întâlnirii cu Tine.

Dac-ar fi să aleg o întamplare, aș alege sărutul Cerului cu Pământul.

Dac-ar fi să aleg un poem, l-aș  scrie cu dor de Cer, ghidată de inspiraţia Ta.

Dac-ar fi să aleg un vers, aș alege: “Tu esti! omniprezent și omniscient.”

Dac-ar fi să mă aleg pe mine, m-aș alege prin Tine.

Dac-ar fi să aleg un călător, Te-aș urma cu dor.

Dac-ar fi să aleg o ţară, aș alege cântarea de odinioară.

Dac-ar fi să aleg un strop, aș alege al vremii soroc.

Dac-ar fi să aleg  o taină, aș alege  pacea interioară.

Dac-ar fi să aleg ce am făcut, si ce n-am făcut,

Aș alege Voia Ta, m-aș adânci în ea și aș asculta.

Dac-ar fi să mă realeg din

gândurile vieţii,

din poveștile timpului,

din amintirile trecutului,

din  ceea ce am întâlnit,

iubit, crezut, dăruit,

Aș alege Acum-ul Timpului Tău,

definit de Tine, presărat cu Tine.

Ghidat de Tine,

îmbrăţisat de Tine,

trăit doar prin Tine,

contopit cu Tine,

mulţumită cu Tine,

Dansând cu Tine,

Mângâiată de Tine.

Dac-ar fi să aleg din Totul Tău,

Pe Tine, Tată,  Te-am ales.

Alege-mă Tu, și cuprinde-mă în Tine.

Acolo, alegerea nemuririi este la ea acasa.

Acolo, casa Ta, este:

Lumina însăși.

Iubire paradisiacă.

Umilinţă eternă.

Recunoștinţă infinită.

Contopire absolută.

Pace dumnezeiască.

Zbor ancestral.

Bunătate infinită.

Credinţă smerită.

Speranţă desăvârșită.

Adorare aleasă.

Rugăciune închinată.

Grădini de balsamuri.

Muzică înaltă.

Pași calzi.

Voci iubitoare.

Îmbrăţișări atemporale.

Priviri  lucitoare.

Scântei diafane.

Chipuri serafice.

întâlniri încântătoare.

Dansuri zburdalnice.

Clinchete jucăușe.

Arome suave.

Parfum dumnezeiesc.

Mulţumire

 și

seninătate.

Toate casa Ta sunt.

Casa inimii Tale, a fiecăruia în parte.

Dac-ar fi să alegi o imagine clară si iubitoare a casei tale interioare,

care ar fi aceasta. definește-o acum și aici,

cu vocea interioară a contopirii depline cu Preaiubitul Dumnezeu.

“Am răsărit plină de nădejde că voi înflori ca o floare de bumbac. Culegătorul şi dărăcitorul m-au făcut să îndur grele lovituri şi fără de număr, iar fusul torcătoarei a tors din fiinţa mea un fir cu totul şi cu totul nou. Nici în atelierul ţesătorului nu am fost cruţată, iar spălătorul m-a lovit cu o piatră şi m-a frecat nemilos cu argilă şi săpun. În sfârşit, croitorul m-a tăiat în bucăţi cu foarfeca sa. Abia atunci, am atins întru veşnicie desăvârşirea supremă.”

„Absorbită în Tine, îmi rămâneai ascuns. Aşa îmi petreceam fiece clipă, în căutarea Ta şi a mea. Apoi, contemplându-Te în mine, ne-am acordat, Ţie ca şi mie, extazul nemărginit.”
„Lumea de lut a amăgirii s-a ofilit înlăuntrul meu. Sufletul s-a mistuit în focul iubirii. Şi astfel L-am aflat pe Shiva.”

„Eram în căutarea propriei mele fiinţe şi mă istoveam în van, căci nimeni nu a izbutit vreodată să obţină înţelepciunea ascunsă a lui Dumnezeu prin strădanii sterpe. Atunci m-am absorbit în El (Sinele esenţă Atman) şi totodată am pătruns fulgerător în încăperea nectarului – „luna” ascunsă – unde se află nenumărate urcioare pline, din care însă, nimeni, nimeni (niciun om obişnuit) nu bea.” „Ţineam piept propriilor mele credinţe şi tot ceea ce limba îmi cerea îi refuzam. Am început apoi să-L contemplu, datorită graţiei Sale, dar iată, am văzut zăvoarele porţii Lui.” Acum Lalla rămâne pur şi simplu pe loc, liniştită, resemnată în faţa neputinţei ego-ului, dar mai apoi perseverenţa şi intensitatea absolută a dorinţei sale o conduc până la capăt: „În chiar acelaşi moment, dorul nesfârşit de El a pătruns adânc, ţintuindu-mă pentru totdeauna, şi chiar acolo unde eram, L-am contemplat extaziată.”

„În căutarea-mi ardentă am ieşit din sufletul meu, în plin clar de lună. În căutarea-mi ardentă am ajuns să realizez că acelaşi Dumnezeu se uneşte cu acelaşi Dumnezeu. Această întreagă lume eşti Tu, Doamne! Ce sunt toate aceste lucruri şi fiinţe? Sunt ochii Tăi!”

RUGACIUNEA INIMII MELE 

Tatal meu,fie ca mintea mea, 

In mintea Divina sa o centrez; 

Si inima in iubirea cea mai pura 

In bratele tale,sa o abandonez! 

Fie ca prin Tine,eu sa ma manifest 

In fiecare clipa,voia ta,sa o infaptuiesc! 

Fie ca prin mine Tu sa vorbesti… 

De Scanteia Divina din ei,oamenilor, 

In fiecare moment,sa le reamintesti! 

Uitarea si separarea in foc sa o topesti! 

In momentul in care ele au fost create 

In punctul Zero,din a Ta entitate 

In Aici si Acum sa fie transformate! 

De Esenta a ceea ce suntem,sa ne reamintim 

Si fie ca la Viata,complet sa ne trezim! 

Una cu Totul,cu Tine,mereu sa fim! 

AMIN!

Atunci cand esti in inima si esti impacat cu tine insuti,devii o ofranda mareata pt intreaga lume.