duminică, 31 iulie 2011

Cautand Lumina, am gasit-o in mine.
Cuprinzand tacerea, m-ai cuprins cu Tine.
Asteptand minunea, a venit iubirea.
Clipa eternei iubiri, clipa imbratisarii dorului de A Fi.
Astern ganduri pline de tacere lina.
Ma acopar cu raza de Lumina, care coboara in mine!
Dansez cu gandul dorului etern
de a fi clipa de clipa prezenta in inima Tatalui Ceresc!
Imi aplec fiinta in fata Ta, Doamne!
Umple-mi inima cu iubirea Ta eterna!
Cuprinde-ma la pieptul Tau
si coboara in mine Duhul Tau cel Sfant!

O,Tu,Doamne,Cel care porti de grija acestui Univers!
Revarsa-Ti Gratia, Iubirea,Umilinta,
peste intreg Pamantul.
Smereste-ne, purifica-ne, asterne in noi
Vointa Ta, si nu vointa noastra.
Asculta-ne, ocroteste-ne si umple-ne
cu a ta mangaiere cereasca.
Iti multumesc pentru aceste cuvinte
pline de dor Dumnezeiesc.
Faca-se Voia Ta!
Amin
de dor

sâmbătă, 30 iulie 2011

Ochii tai vorbesc despre mare.
Tacerea ta vorbeste de sarutul Cerului.
Atingerea ta vorbeste de contemplarea clipei.
Imbratisarea ta vorbeste de jocul mainilor.
Surasul tau vorbeste de frumusetea inimii tale.
Pasul tau vorbeste de urmele timpului,
In clipa prezentului A Fi.
Sarutul tau vorbeste de sacralitatea iubirii
Cerului cu Pamantul.
Blandetea ta vorbeste de starea de copil,
vie si plina de candoare.
Cuvintele tale vorbesc despre simplitatea fiintei.
Asteptarea reintalnirii vorbeste de frumusetea clipelor
traite, pline de savoare,
gustul iubirii fiind simtit pe buzele
atinse de razele soarelui.
Raza luminii tale, vorbeste de a ta intelepciune.
Cuprind in mine, iubirea ce ti-o port.
Dansez cu ea jocul divin al Eternitatii.
Astern in mine vocea Universului,
Regasindu-te in El, simtindu-te atemporal,
traind la unison iubirea cosmica a Creatorului.
Ating in mine chipu’ti plin de culoare a
soaptei dumneziesti.
Bucuria o impart cu Tine, cel pentru care
Cuvintele iau forma poeziei ceresti.
Zambetul il impart cu tine, pentru a fi vesnic viu.
A ne reaminti, retrai zambetul Celui prin care Existam.
Secundele le impart cu Tine, astfel devenind soaptele
rostirii Intregului Univers.
Impart cu tine, Ceea ce Divinul imi daruieste.
Acum-aici, vorbirea Divinului s-a manifestat prin mine.
Fii vorbirea Lui, de-acum si-n vesnicie!
Amin

duminică, 24 iulie 2011

IISUSE, VESNIC CALATOR

Iisuse, Vesnic Calator prin lumea de pacate,
Tu bati strain si iubitor la usile-ncuiate.

Nimic Tu nu-i ceri nimanui, când bati si-astepti sa vina,
ci vrei sa lasi în viata lui, iertare si lumina.

Ai vrea din viata Ta sa-i dai, caci viata lui e moarta,
dar el sta-nchis, Tu plângi si stai afara lânga poarta.

Eram copil când Te-am vazut si-n poarta mea, Straine,
si, sa-T;i deschid, ai tot batut sa intri si la mine.

Dar lumea-mi spuse sa nu vin, caci viata Ta-i amara,
am vreme, colo, mai târziu... Si Te-am lasat afara.

De-atunci trecura ani sirag pe viata-mi amarâta,
Tu m-asteptai, Iisuse drag, la poarta zavorâta.

Târziu, T;i-am auzit din nou chemarea Ta duioasa,
înceata, stinsa, un ecou: „O, lasa-Ma în casa!

O, las’ sa vin în viata ta, cu pacea Mea cereasca
cum lumea-ntreaga n-ar putea nicicând sa-ti daruiasca“.

Dar lumea-mi spuse sa Te las afara si-asta data;
Tu iar la usa ai ramas, si usa încuiata.

Te-am auzit ani multi, pe rând, chemându-ma din moarte,
dar n-am deschis, iar Tu, plângând, plecat-ai mai departe.

Iar, astazi, singur ma-nfior de-a’ mele fapte rele,
Iisuse, si Te chem cu dor în noaptea vietii mele.

Mai vino iar, Iisuse blând, mai bate inc-o data!
Te-astept cu sufletul plângând si usa descuiata...
Isuse,vesnic calator

Vezi mai multe video din muzica

marți, 19 iulie 2011

duminică, 17 iulie 2011

vineri, 15 iulie 2011

Timp, contemplu clipa prezenta!
Vie este in mine, aducerea-aminte a ceea ce sunt, prin care sunt!
De unde vine, ce am de facut in aceasta existenta.
Vie, este in mine, iubirea inimii mele pentru Tine, Tata Ceresc!
Vie, este clipa de a trai in conformitate cu legea Ta!
Vie, este linia conturului creat de Tine!
Cata perfectiune in a Ta creatie!
Cata tacere in zilele Tale!
Cata plenitudine in dorul de a Fi!
A fi cuprinsa de muzica Ingerilor.
A fi atinsa de rugaciunea inimii.
A fi trezita in seninatatea Cerului.
A fi clipa de clipa, Una cu Tine.
A-mi fi gandul, glasul Tau!
A-mi fi privirea, indreptata spre Tine!
A-mi fi cautarea, cuprinderea Ta!
A-mi fi libertatea, zborul Eternitatii!
A-mi sufla in mine, pogorarea Duhului Sfant!
Sa pasesc in iubire, in abandon, in prezentul
constient al inimii.
Sa pasesc in timpul contemplarii clipei prezent!

luni, 11 iulie 2011

Nativa zodiei Sagetator

Cuvinte cheie: aspiraţie, dragoste de libertate, explorare
Semn de Foc: mobil, echilibrant, neutru
Planetă guvernatoare: Jupiter şi Neptun (secundar)
Simbolizează: ţările străine, călătoriile lungi, aventurile, lucrurile neobişnuite şi incitante, copiii, jocurile şi întreprinderile riscante, comerţul la scară mare, viaţa în aer liber, exerciţiile fizice, dansul şi sporturile, cursele de cai, viteza, pariurile, şansa; filosofia, religia şi înaltele feţe bisericeşti, acţiunile legale; darul profeţiei.
Culorile specifice: albastru, purpuriu
Pietrele preţioase: turcoazul
Metalul: staniul
Propoziţia cheie: „Eu văd” (vizionarul)
Calităţi: exteriorizare, adaptabilitate, vitalitate, entuziasm, optimism, cunoaştere superioară, legalitate, religiozitate, filosofie aplicată, simţul umorului, înţelepciune, intuiţie, înzestrare profetică; independenţă, viaţă naturală, înclinaţie către călătorii şi cultură fizică; îndrăzneală uluitoare, detaşare în faţa primejdiilor.

Vrea să experimenteze, să exploreze

Acest semn astrologic reprezintă o extraordinară capacitate de sublimare. Femeia din zodia Săgetătorului este frumoasă şi minunat împlinită corporal, iar viaţa ei înseamnă adesea o maximă deschidere faţă de Univers. Aspiră frenetic să se eleveze, să atingă o dimensiune superioară, sublimă şi misterioasă, pe care o caută într-o mişcare plină de avânt.

Femeia din zodia Săgetătorului este născută sub semnul onestităţii şi al francheţii, simbolizat de săgeata care zboară direct la ţintă. Este energică şi spontană, îşi împlineşte ţelul prin puterea gândirii optimiste. Primeşte întotdeauna ajutor când are nevoie, chiar şi în ceasul al unsprezecelea.

Săgetătoarea este preocupată de propriul confort, dar şi de binele societăţii, este pasionată de idei abstracte, principii şi credinţe. Consideră că spiritualitatea şi etica sunt deasupra intereselor individuale. Este onestă, corectă, generoasă, preocupată să obţină aprobarea şi armonia. Are o viziune profundă asupra vieţii. Deoarece este directă, acţiunile ei sunt tranşante şi oferă o versiune nediluată a realităţii.

Săgetătoarea are capacitatea de a vedea viitorul, deoarece intuiţia ei este profetică şi înţelege curentele actuale de gândire. Ea pătrunde în domenii necunoscute, pentru că doreşte să ştie, să experimenteze, să exploreze.

Călătoreşte cât poate de frecvent şi pe distanţe lungi, fie în realitate, fie în gând. Vrea ca oamenii să-i recunoască talentele şi munca, are o mare capacitate creatoare şi se simte împlinită atunci când şi-o foloseşte.

Adoră bărbaţii puternici

Femeia din zodia Săgetătorului nu afirmă întotdeauna ceea ce vrem să auzim. Se exprimă pe şleau şi adresează întrebări stînjenitoare. Dar când spune ceva deosebit, splendid, îţi vine să cânţi de fericire.

O femeia născută sub acest semn, este prietenoasă, onestă şi ţi se lipeşte de suflet cu farmecul ei unic, original. Întotdeauna vorbeşte deschis, pentru că vede lumea exact aşa cum este, deşi, uneori, uşor colorată în roz. Acesta este unul din talentele ei deosebite - poate privi raţional orice situaţie, cu o logică imbatabilă, păstrîndu-şi în acelaşi timp capacitatea fericită de a crede că lucrurile se vor ameliora sau dacă nu, de a le accepta aşa cum sunt.

Această femeie este foarte independentă şi detaşată de legăturile de familie.
Chiar dacă drumurile ei duc uneori doar la film sau la prietene, este tot timpul pe picior de plecare.

Îi place să se simtă protejată, dar nu-i place să i se dea ordine. Deşi detestă să i se comande, mai ales în public, cînd testează un bărbat, aşteaptă de la el fie ferm. Jupiterienele nu-i agreează pe nehotărîţi. S-ar putea să reacţioneze cu o uimitoare supunere tandră, dacă este convinsă. Deşi nu este totdeauna pregătită să renunţe la individualitatea ei pentru un bărbat, îi adoră pe cei puternici.

E o iubită dulce şi feminină

Cu toată inteligenţa ei logică, Săgetătoarea nu ştie întotdeauna de unde va apărea următoarea idilă şi ce o va face să se îndrăgostească. Iar atunci cînd apare bărbatul care o atrage, nativa abordează o detaşare exemplară. Flirtează, însă nu are de gând să transforme fiecare flirt într-o legătură stabilă sau eternă.

E în largul ei şi neconvenţională în relaţiile cu bărbaţii. Fiindcă se consideră egala lor, e posibil să le copieze comportamentul şi să le împrumute puloverele. Dacă îi mai plac şi sporturile sau campingul, s-ar putea să fie greu de deosebit de "băieţi". Dar puloverul unui bărbat stă altfel pe ea... Jupiteriana poate fi cea mai dulce şi mai feminină iubită. Doar că se înţelege atât de bine cu atât de mulţi bărbaţi, încât o vezi cu ei peste tot.

Deoarece e atât de onestă, s-ar putea să dispreţuiască ipocrizia care apare în relaţiile sociale. Ştie că morala ei este ireproşabilă şi asta e tot ce contează. Nu înseamnă că e uşuratică numai pentru că râde la glumele unor bărbaţi. Câteodată propunerile ei de prietenie pot fi interpretate greşit drept declaraţii de dragoste.

Are un optimism molipsitor

Adevărul e că îşi păstrează toată viaţa sufletul de copil încrezător. Percepţia ei e atât de candidă, încât devine câteodată vulnerabilă în dragoste. Nu contează cât de inteligentă este într-o discuţie sau logica uluitoare pe care o dovedeşte. Toate astea n-au nimic de-a face cu sentimentele ei. Mintea ei e sclipitoare şi se poate descurca în orice situaţie de criză. Dar inima ei este sensibilă la o lume magică.

Femeia din Săgetător este delicios de stângace uneori. Însă starea ei de spirit solară poate topi cele mai dure inimi.
Savurează mîncarea şi vinurile bune, o încântă hainele frumoase şi adoră să călătorească. Este cheltuitoare, cu condiţia să nu aibă ascendent în Capricorn sau Fecioară. Banii de dragul banilor nu o interesează şi e nevoie de câteva lecţii bune ca să înveţe valoarea lor.

Multe dintre native sunt atrase de lumina reflectoarelor. Ipocrizia şi sclipiciul artificial din lumea spectacolului o dezgustă rapid însă şi va da fuga acasă ca să testeze viaţa domestică alături de cineva care crede că sinceritatea e frumoasă. Dacă renunţă la carieră nu înseamnă însă că şi-a desfăcut aripile de la picioare. Acestea sunt prinse la călcâiele ei încă din naştere.

Nu este femeia potrivită pentru un iubit melancolic, posomorît. Pesimismul o îmbolnăveşte la propriu.

Dăruieşte şi dragoste, şi prietenie

Femeia aceasta simte nevoia să fie înconjurată de frumuseţe şi curăţenie pentru a se simţi în largul ei. Nimeni nu e o gazdă mai graţioasă decât ea, campioană în materie de viaţă socială. Atitudinea prietenoasă, veselă a jupiterienei îi face pe toţi să se simtă bineveniţi în casa ei. Poate sparge gheaţa imediat, chiar şi la cele mai scorţoase evenimente sociale, dar probabil că uneori va face câteva sprâncene să se ridice dezaprobator.

Femeia din Săgetător dăruieşte cald, din preplinul ei de loialitate, încredere şi afecţiune. În privinţa ei cele trei sunt inseparabile, căci această femeie nu poate dărui dragoste fără prietenie.

Nativa din zodia Săgetătorului face gesturi rapide şi hotărâte. Are ochi care strălucesc de entuziasm, sesizând totul de la prima vedere.

Două tipologii fizice sunt posibile pentru acest semn: cea atletică şi cea scundă cu forme rotunde. În orice caz, Săgetătoarea are o alură plină de încredere şi ştie să atragă privirile.

Se bucură de o bună sănătate, suprasolicitarea îi poate slăbi nervii.
Are gambele şi picioarele puternice, o mină optimistă, sinceră, nasul cârn, sprâncene mici şi gura senzuală, cu o expresie mereu frumoasă.

Zodia Fecioara

Cuvinte cheie: discriminare, metodism
Semn de Pământ: feminin, negativ, nocturn, volatil
Planetă guvernatoare: Mercur, în aspect nocturn
Simbolizează: pământul, fiinţele bune, pure şi resemnate; datoria, virginitatea; opoziţia altora; posturile subalterne şi onorurile dificile; avantaje prin intermediul fraţilor şi surorilor sau pentru aceştia
Culorile specifice: argintiu, violet, indigo
Pietrele preţioase: ametist, carneol, pirită
Metalul: mercurul
Fraza cheie: „Eu analizez”
Calităţi: interiorizare, adaptabilitate, materialitate. Calcul, comerţ, critică şi analiză, logică şi discernământ; perspicacitate, simţ practic. Interes pentru chimie, mecanică, medicină, farmacie, igienă, dietetică, munci subordonate. Eficienţă practică, metodă, atenţie şi ingeniozitate. Conştiinciozitate.
Trebuie să dezvolte: o viziune mai cuprinzătoare asupra lumii, o mai mare diversitate de interese.
Trebuie să evite: hipercriticismul, implicarea în lucruri neînsemnate.
Acest semn zodiacal este reprezentat printr-o tânără fată virgină înaripată purtând spice sau o cunună.

În universul zodiacal al Fecioarei se decupează silueta unui caracter cu o dispoziţie generală către control, reţinere, stăpânire, disciplină, cu o tendinţă către economie, acumulare, temporizare.

Femeia Fecioară are un caracter serios, conştiincios, scrupulos, metodic, ordonat, ataşat principiilor, sobru, preocupat de sensul civic şi de respectabilitate, muncitor, îndreptat către lucrurile dificile, laborioase.

În Egiptul antic, semnul Fecioarei era semnul lui Isis. Acest semn mai simbolizează conştiinţa apărând din confuzie, precum şi naşterea puterii de pătrundere a minţii.

Sunt multe de învăţat despre acest simbol vulnerabil şi fragil al feminităţii pline de candoare. În primul rând, coloana ei vertebrală este făcută din oţel inoxidabil.

Este adevărat ca este adeseori timidă. Dar o femeie din Fecioară are toate talentele şi resursele necesare pentru a-şi găsi fericirea, oriunde s-ar afla aceasta. Dacă pe acest drum se întâmplă să dea peste spini, rămâne verticală şi neînfricată.

Dacă aflăm cumva că o femeie Fecioară încalcă regulile sociale, înseamnă că trebuie să citim printre rânduri. Mintea ei este fundamental curată, pură, ca şi iubirea adevărată, singurul fel de iubire pe care-l acceptă. Escaladează cel mai înalt munte şi traversează oceane furtunoase doar în pantofi şi rochiţă odată ce spiritul ei mercurian este stârnit, fapt ce poate schimba profund acea imagine feciorelnică, fragilă a ei. O Fecioară pentru care o relaţie este imperfectă, găseşte o iubire care i se pare fără cusur, şi taie legăturile vechi fără ezitare. Este la fel de calmă şi precisă ca un chirurg. Oricât ar evita să rupă legăturile personale, ea evită şi mai mult ipocrizia.

Odată ce a văzut că o iubire e adevărată şi ideală, puritatea conceptului ei despre o legătură sentimentală este mai presus de orice document legal din lume. Ea este femeia din zodiac care poate fi extrem de practică şi divin de romantică în acelaşi timp. O Fecioară dăruită unei aventuri romantice este un exemplu de Fecioară care se comportă cum îi dictează inima atunci când se află în situaţia de a alege. Chiar dacă apare opoziţia societăţii, aceasta nu îi schimbă cursul acţiunilor, aşa cum nu-i schimbă nici puritatea motivelor ei. Iubirea unei Fecioare poate arde cu incandescenţă prin intensitatea şi hotărîrea ei. Însă aprinderea acestui foc poate dura câtva timp.

Femeia tipică din Fecioară are o calitate misterioasă, tăcută şi răbdătoare, un gen de "pasiune a spiritului", delicateţe amoroasă.

Nativa este perfecţionistă şi face totul ordonat şi eficient. Şi de cele mai multe ori are dreptate. În plus, ţine enorm la promptitudine. Una dintre plăcerile ei sufleteşti este să cultive, să ofere şi să primească flori. Pămîntul este elementul ei, aşa că apreciază natura. Florile fac din fecioară o fetiţă dulce, plină de farmec

Mintea ei limpede descoperă imediat orice fisură în conversaţie, chiar şi spusă de cel mai rafinat orator. Are mintea pură, este adevărat, dar deloc naivă. În plus, este o fiinţă atât de încântătoare încât nu mai contează dacă ea câştigă dezbaterea.

Este o excelentă consultantă şi administratoare în chestiuni financiare. Este concisă şi practică, descoperă cele mai mici detalii, pe care nici un expert contabil nu le-ar detecta imediat.

Cuceritorul Fecioarei trebuie să fie impecabil în ce priveşte manierele şi gramatica. Apreciază răbdarea, graţia şi bunul gust, teatrul, emoţia dramatică, tot ce i-ar stimula trezirea şi manifestarea liberă a emoţiilor ei ţinute strâns sub control. Este un critic excepţional. Intelectul ei înalt combinat cu gustul artistic îi oferă o percepţie remarcabil de de ascuţită. Iubeşte piesele de teatru, concertele şi cărţile, dar le critică cu luciditate conţinutul. La fel de critică este şi cu vorbele şi faptele bărbaţilor.Gândirea ei limpede precum cristalul îi permite să-şi vadă în taină propriile imperfecţiuni la fel de clar cum le vede şi pe ale celorlalţi şi se ajustează constant, cu obiectivitate şi optimism.

Unul dintre multele lucrurile plăcute în relaţia cu o femeie din Fecioară este faptul că ea se ocupă de tot, făcându-i plăcere să ţeasă cu măiestrie meandrele vieţii cotidiene, ceea ce-i eliberează pe cei mai puţin organizaţi de un stres ireparabil. Îşi ţine iubitul pe o linie dreaptă, fără să-i răpească masculinitatea, artă pe care femeile din alte semne o pot învăţa de la ea.

Cât despre chestiunea fidelităţii, putem să fim liniştiţi chiar dacă ea rămîne singură timp de o lună pe o insulă cu cel mai sexi bărbat din lume. Dar două luni? Fecioarele sunt şi ele femei....

Au inimi mai calde decât cred cei din jur şi emoţii care pot fulgera de intensitate, chiar dacă sunt discrete în privinţa aceasta. Latura emoţională a nativelor este controlată, dar intensă.

Este meticuloasă în chestiuni mărunte, dar este şi bună, generoasă şi afectuoasă. În lumea aceasta, ce ne-am face fără mintea şi viziunea pătrunzătoare a Fecioarei? Chiar şi în timp ce observă lucid, este adorabilă şi irezistibilă. Comportamentul ei liniştit şi ochii blânzi, limpezi, ne prind treptat în magia lor. Poate fi încântător de amuzantă atunci când se află între prieteni care o iubesc, un spirit sclipitor îmbrăcat de un trup drăgălaş si un râs fermecător, ca nişte clopoţei.

Este o desăvârşită demascatoare de iluzii. Pentru ea, adevărul este frumuseţe şi frumuseţea este adevăr. Îşi împarte viaţa cu cei în care are încredere, iar lucrurile mărunte înseamnă mult pentru ea. Chiar dacă este modestă şi uneori timidă, este suficient de puternică pentru ca ceilalţi să găsească sprijin în ea în momente dificile.

Fecioara îi disciplinează cu fermitate pe cei pe care îi iubeşte. Copiii le găsesc deseori pe mamele din Fecioară încântător de amuzante şi bune. Acestea sunt ferme şi urmăresc să le inducă obiceiuri sănătoase, dar au o blândeţe care-i face să se simtă iubiţi şi în siguranţă.

O Fecioară are mereu casa mirosind a flori. Este un înger pentru cei dragi la vreme de restrişte, se îmbracă îngrijit şi poate discuta orice subiect. Este lipsită de gelozie, păstrează secretele, îşi ajută prietenii practic în orice situaţie. Cine este iubit de o asemenea femeie se poate considera cu adevărat norocos.

Fecioarele caută mereu cunoaşterea, care le aduce totul sub controlul minţii. În final, ele ajung la conluzia că aşa cum trupul trebuie să servească mintea, la fel, şi mintea trebuie să servească spiritul.

Simbolul acestui semn este fecioara ce poartă în braţe un mănunchi de grâne, care simbolizează înţelepciunea culeasă de pe câmpul experienţei. Ele sunt adevărate maestre în a creea ordine acolo unde domneşte confuzia.

Fecioara este practică şi inteligentă, de aceea ştie exact cum să ajute, fără a se lăsa copleşită de pretenţiile celorlalţi. Ea supune lumea unei analize microscopice. Îşi dezvoltă prin experienţă capacitatea de a discrimina între ceea ce este nesemnificativ şi ceea ce este esenţial.

Totuşi, este necesar să evite să confunde intelectul, chiar strălucit, cu înţelepciunea.

O calitate excepţională a Fecioarei este dăruirea de sine în serviciul dezinteresat, pentru binele general. Are o uimitoare rezistenţă fizică şi la boală, având inclusiv putere de vindecare prin prezenţa ei tonică şi binefăcătoare.

Femeia Fecioară este lucidă chiar şi în domeniul dragostei. Preferă bărbaţii care dau dovadă de stăpânire de sine şi răbdare decât bărbaţii pasionali şi insistenţi, căci ea trebuie să fie cea care decide momentul. Consideră apropierea sufletească la fel de importantă ca aspectul fizic al unei relaţii. Dormitorul şi trupul ei catifelat miros mai degrabă a flori proaspete decât a parfumuri exotice. Exhibiţionismul îi este străin dar odată hotărâtă, nu dezamăgeşte. Îi place să discute subiecte erotice, însă adesea doar ca un simplu flirt, pentru a-şi proteja intimitatea. Este receptivă la orice abordare amoroasă, fie ea chiar şi avantgardistă, cu condiţia să-i fie explicat totul în prealabil, să cunoască teoretic ce urmează, dacă este posibil, cu mai mult timp înainte, pentru a nu fi complet surprinsă. Dar pentru că admiră sincer talentul şi spiritul celorlalţi, este receptivă la arta şi ştiinţa amorului.

Ce îi învaţă pe ceilalţi: iubirea este puritate.
Ce învaţă de la ceilalţi: iubirea este plenară satisfacţie.
Cant Celui, care fiece dimineata ma trezeste din asternuturi.
Cant Celui, prin care primul respir al unei noi zile il daruiesc Lui.
Cant Celui, care ma iubeste neconditionat si ma poarta in gandurile Luminii.
Cant Celui, care iubeste a mea faptura, cu Tot ce a creat in ea.
Cant Celui, prin care timpul se asterne in templul inimii darului de A fi.
Cant Celui, prin care clipa este iubirea imbratisarii eterne.
Cant Celui, prin care Universul este linistea coborarii in mine.
Cant Celui, prin care izvorul-curgerii Infinitului,
soarbe nectarul seteii de ruga si contemplare.
Soarbe dulcele mir al tamaduriii, in natura muntelui,
Celui prin care exist, respri, cant, iubesc ..
Lui ii astern gandurile si-L rog cu ardoare sa ramana vesnic in
cuvintele asternute ale secundelor, zilelor, anilor ..
A intregii vieti, pe care alaturi de bratul Lui invizibil, de
atingerea Lui plina de iubire, de odihna trupeasca,
ma poarta, ma incanta ..ma inalta in Cea mai frumoasa poveste de
dragoste ..Povestea mea cu El, alaturi de El, pasesc incet,
alaturi de El, zilele sunt senine, sunt pline de puritate,
De candoare, de veselie ..sunt copilul Lui,
pe care il strange in brate si-l atinge cu al Sau Duh Sfant.
Cu tine, cantarea inimii, mi-e plina de seninatate si speranta.

vineri, 8 iulie 2011

Marea trecere din murire în nemurire

Pentru fiecare om, atunci când viaţa se încheie, urmează ceea ce mulţi au denumit ca fiind „Marea Trecere” sau, aşa cum i se spune în mod obişnuit, „moartea”. Dar ştim noi oare cu adevărat ce este moartea ? Merită să ne gândim la acest subiect, sau el doar ne sperie şi ne dă fiori reci ? Atitudinea generală a majorităţii oamenilor faţă de ideea morţii este, aşa cum destul de uşor se poate observa, plină de teamă, oroare sau chiar groază pentru că cei mai mulţi consideră că moartea îi va anihila complet ca fiinţe şi îi va separa de tot ceea ce au realizat sau de ceea ce le este drag, de toate aspectele de care s-au ataşat şi care îi reprezintă. Tocmai de aceea, în general subiectul morţii este sistematic evitat, pentru a nu întuneca „bucuria vieţii”, atâta cât ea încă mai este.
Meditaţia asupra morţii a constituit însă o temă majoră pentru toţi filosofii şi oamenii spirituali ai tuturor timpurilor şi aceasta nu din motive pesimiste sau morbide, ci aşa cum spunea de exemplu Seneca : „Nimic nu-ţi va ajuta atât de mult să fii moderat în toate lucrurile ca frecventa meditaţie asupra scurtimii vieţii şi asupra nesiguranţei acesteia; în tot ce faci, gândeşte-te la moarte.”
Iată în acest sens şi alte câteva citate mai cunoscute :
„Memento mori” spuneau grecii antici, adică aminteşte-ţi că eşti muritor (efemer).
„Să-ţi închipui că fiecare zi ce-ţi răsare este ultima”. (Horatius)
„Urmărindu-ne în fugă, nu demult copii, nu demult tineri, pe negândite ne-a ajuns din urmă bătrâneţea”. (Cicero)
„Ce trebuie făcut mâine, fă azi; şi ceea ce trebuie făcut după-amiază fă-o dimineaţa; căci moartea nu se uită dacă ai terminat treaba sau nu”. (Mahabharata)
„Împresurat de-activităţi/ Ce nu pot aştepta/ uitasem că ar trebui/ Să mai şi mor.” (Tadeusz Rózewicz)
„Saloanele mint, mormintele sunt sincere. Dar vai! morţii, aceşti reci povestitori ai istoriei, vorbesc în zadar mulţimii furioase care nu înţelege decât limbajul patimii dezlănţuite.” (Heinrich Heine)
„Gândul morţii să slujească-n orice clipă pentru a-nţelege preţul vieţii”. (Nicolae Iorga)

Problematica morţii poate fi înţeleasă într-un cadru mult mai complex decât aşa cum este ea percepută în mod obişnuit. În acest sens, este semnificativ să observăm că în toate epocile şi în toate culturile s-a manifestat o aspiraţie constantă a omului către nemurire. Mihai Eminescu spunea „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”. Există o intuiţie profundă că ceva din noi ar putea învinge moartea. „Pururi tânăr înfăşurat în mantia-mi,/Ochii mei înălţam visători la steaua Singurătăţii”. (M. Eminescu – „Odă în metru antic”).

Fără nicio excepţie, toate popoarele şi tradiţiile omenirii au crezut în faptul că moartea nu este un final absolut, ci doar o trecere, o continuare într-o altă realitate. De exemplu, un loc cu totul aparte în ceea ce priveşte preocuparea pentru moarte îl constituie cazul civilizaţiei egiptene. Pentru vechii egipteni viaţa era o continuă pregătire pentru moarte, sau mai bine zis pentru nemurire, viaţa fiind văzută mai mult ca o ispăşire a unui păcat originar, iar moartea ca o întoarcere beatifică în Paradisul pierdut.
De fapt, aşa cum observa şi Sigmund Freud, „Nimeni nu crede cu adevărat în propria sa moarte”, există o intuiţie general-umană a nemuririi. „Toţi suntem nemuritori. Dar trebuie să murim mai întâi.” (Mircea Eliade)

Întregul leit-motiv al gândirii indiene este nemurirea : „Adevărata fericire nu se poate afla în finitudine”, iar aceasta nu este doar o figură de stil sau un simplu concept filosofic, ci un deziderat absolut tangibil, în Spirit. Gândirea indiană şi cea orientală în general, dar şi multe alte tradiţii ale omenirii consideră că fiinţa noastră adevărată este imuabilă, fiind o scânteie din Spiritul nemuritor al lui DUMNEZEU Tatăl. Şi în gândirea filosofică a Greciei antice întâlnim concepţia conform căreia „Sufletul omului este nemuritor şi etern.” (Platon)

De fapt, dacă admitem că există DUMNEZEU, atunci ar trebui să acceptăm că el nu putea să conceapă o creaţie fără sens, în care de exemplu să pună în sufletul omului un potenţial imens, aspiraţia către infinit, şi totuşi să-l ,,omoare” după o viaţă aşa de scurtă, în care nu a avut şansa să valorizeze decât o infimă parte din acest potenţial, din această aspiraţie către Perfecţiune şi Totalitate. Trebuie ca moartea să aibă un sens, să nu fie doar un final dramatic.

Pentru cei înţelepţi, viaţa şi moartea sunt ca cele două feţe ale aceleiaşi monede sau ca ciclurile şi ritmurile din natură. „Moartea este un fenomen simplu în natură. Doar oamenii îl fac înspăimântător”, spunea Marin Preda.

Vom urmări prin acest articol să aducem o rază de lumină, de speranţă şi mai ales de obiectivitate asupra fenomenului morţii, observând că, de fapt, ceea ce îl face să pară atât de înfricoşător este o anumită formă de ignoranţă, de lipsă a cunoaşterii şi înţelegerii sale. Acest demers înseamnă în definitiv a urmări să înţelegem mai bine cine şi ce suntem noi de fapt, cu adevărat. Suntem noi oare doar acest corp din „carne şi oase”, sau suntem ceva mai mult? În efortul nostru de a urmări să răspundem cât mai obiectiv la această problematică fundamentală, vom apela pe de o parte la tradiţiile spirituale şi religioase ale omenirii, iar pe de altă parte la modalitățile specifice ştiinţei.

Timp de mii de ani tradiţiile spirituale şi religioase ale omenirii au afirmat fără echivoc faptul că moartea este doar o trecere spre altceva, că sufletul, conştiinţa, merge în aşa-zisa „lume de dincolo”. În zilele noastre însă, a accepta pur şi simplu aceste lucruri bazându-te pe sintagma „Crede şi nu cerceta !” a devenit o atitudine aproape puerilă, tendinţa generală fiind aceea de a considera că în realitate aceste lucruri sunt destul de rudimentare şi că ele au fost folosite de-a lungul timpului mai mult pentru a-i consola pe cei îndureraţi şi cam naivi şi pentru a oferi o alternativă în locul unei suferinţe ireparabile (sau uneori chiar o manipulare în scopul obţinerii anumitor avantaje). Pentru foarte mulţi oameni religia, sau spiritualitatea în general, a devenit o dogmă din ce în ce mai puţin credibilă tocmai pentru că ea apare ca fiind lipsită de argumente raţionale. Departe de a fi însă doar simple credinţe lipsite de fundament, vechile tradiţii spirituale ale omenirii oferă însă pentru cei lucizi o serie întreagă de realizări foarte semnificative, pe care civilizaţia zilelor noastre e încă departe de a le egala. Am putea menţiona în acest sens diversele construcţii megalitice care există pe tot globul pământesc sau detaliatele cunoştinţe ezoterice despre natura energetică a fiinţei umane, aspecte pe care ştiinţa actuală abia dacă începe să le întrezărească.

A urmări să descifrăm enigma morţii numai prin mijloacele ştiinţei de acum nu este din păcate cea mai directă modalitate „de lucru” pentru că maniera sa este cel mai adesea aceea de a accepta o realitate numai în momentul când o poate măsura, cântări şi înregistra, ceea ce este destul de greu de aplicat în domeniul studierii fenomenului morţii şi aceasta deoarece pur şi simplu ştiinţa actuală (cel puţin oficial) nu are instrumentarul necesar pentru a face aceasta. De aceea, păstrându-ne strict în cadrul aplicaţiilor ştiinţifice curente, a dori să elucidăm complet problema morţii e, analogic vorbind, ca şi cum am fi orbi din naştere, dar am vrea să ni se explice exact cum este, să zicem, culoarea verde. Am spus „oficial” pentru că de fapt există tot felul de fotografii şi filme ce au înregistrat prezenţe din alte dimensiuni, invizibile fizic, există fotografii făcute chiar şi de către amatori, dar, din acelaşi punct de vedere oficial, aceste realităţi sunt foarte contestabile.

Ştiinţa actuală ne oferă însă un foarte preţios ajutor în subiectul pe care îl abordăm aici, prin studiile de caz şi mărturiile care au fost adunate în ultimii 50-60 de ani referitoare la persoanele care s-au confruntat cu fenomenul cunoscut ca „moarte clinică” sau NDE (Near Death Experience). Aceste studii au o certă valoare statistică şi medicală şi prin dimensiunea impresionantă a bazei de date la care s-a ajuns (milioane de cazuri înregistrate) putem spune că fenomenul nu mai poate fi neglijat. Se estimează, conform unor sondaje Gallup, că aproximativ 30% din cei care ajung foarte aproape de moarte au o experienţă conştientă, tip NDE. Aceste date nu mai pot fi trecute cu vederea sau minimalizate ori considerate ca fiind toate nişte iluzii. Având în vedere că datele înregistrate sunt înscrise cam în aceleaşi repere indiferent de zona geografică sau culturală, indiferent de perioada istorică sau de orice alt criteriu, se ajunge statistic la concluzia că putem vorbi din ce în ce mai mult despre un fenomen obiectiv.

Există şi persoane care consideră că NDE sunt pure halucinaţii, efecte ale medicamentelor sau efectiv minciuni scornite de oameni care doresc ca în felul acesta să ajungă o vreme în centrul atenţiei unor naivi. Desigur că există şi astfel de situaţii, dar cu toate acestea rămâne o largă serie de fenomene ce nu pot fi explicate atât de simplist. În afară de jaloanele comune descrise de cei ce au trecut prin astfel de experienţe (despre ale căror caracteristici în multe situaţii respectivii nu aveau niciun fel de cunoştinţe anterioare), un alt argument foarte serios îl constituie transformările profund morale despre care vom detalia ulterior, precum şi acela al aşa-numitelor experienţe coroborative, în care subiecţii descriu cu exactitate situaţii la care în mod normal ei nu aveau cum să ia parte văzând sau auzind pentru că pur şi simplu în acea perioadă ei nici nu erau fizic în acel loc şi pe deasupra mai erau şi declaraţi morţi din punct de vedere clinic. De altfel aceste experienţe sunt destul de cunoscute în tradiţiile spirituale şi oculte sub numele de „dedublare”, fiind nenumărate cazuri consemnate de oameni care chiar fără să se confrunte cu experienţa morţii sau cu o problemă de sănătate, ci doar în urma antrenamentului lor sau a unor înzestrări native, reuşeau să iasă la voinţă cu conştiinţa din trupul fizic şi să experimenteze nestingheriţi şi liberi în acest mod atât lumea fizică, cât şi cea subtilă. Menţionăm în acest sens exemplul românului Ilie Cioară sau al americanului Robert Monroe (Yram). Mai mult decât atât, în tradiţia tibetană este cunoscută chiar o tehnică de transfer al conştiinţei, PHOWA.

În urma studiilor fenomenelor NDE se constată astfel într-un mod implicit că semnificaţiile care apar sunt deosebit de importante şi pentru motivul că ele constituie o veritabilă punte între Ştiinţă şi Spiritualitate.

Unii clerici sunt însă foarte deranjaţi de abordarea altfel decât teologică a acestui subiect pe care ei îl consideră „tabu” pentru lumea „profană”. Sunt unii astfel de clerici care afirmă chiar că aceste experienţe NDE ar fi de fapt intermediate de către demoni. Criteriul fundamental, însă, în această interpretare ar putea să fie acela că întotdeauna semnificative pentru provenienţa unor fenomene sunt roadele lor. Iar dacă roadele acestor fenomene sunt Iubirea, întoacerea la DUMNEZEU şi o serie întreagă de transformări morale profund benefice, care nu numai că rămân stabile, dar devin axul central al vieţii celui care le-a trăit, atunci mai putem spune că acestea vin de la demoni ?

Descrierea şi semnificaţiile proceselor ce survin odată cu moartea au fost abordate de o întreagă pleiadă de oameni de ştiinţă, doctori şi ezoteristi celebri. Pentru a numi doar câţiva dintre aceştia, îi vom menţiona pe Raymond Moody, Melvin Morse, Kenneth Ring, Elisabeth Kubler-Ross, George Ritchie, Ian Wilson, Emanuel Swedenborg, Scarlat Demetrescu, Florin Gheorghiţă şi ar mai fi mulţi alţii… Iată una dintre concluziile doctoriţei Elisabeth Kubbler-Ross: „Când stai de vorbă cu 20.000 de muribunzi, adulţi şi copii, îţi dai seama că dragostea e singurul lucru care contează cu adevărat în viaţă. Dragostea necondiţionată e singurul lucru care te ajută să nu te mai temi nici de viaţă şi nici de moarte.”

Pentru a înţelege mai obiectiv procesul morţii, etapele şi semnificaţiile sale, vom realiza o succintă analiză a unuia dintre vechile tratate ezoterice ce abordează într-un mod foarte complex această tematică a morţii şi anume „Bardo Thodol”. Totodată, pentru o imagine cât mai completă, vom corela aceste observaţii şi cu anumite aspecte ştiinţifice şi chiar cu nuanţarea unor oameni care au trăit efectiv experienţa trecerii prin moartea clinică.
„Bardo Thodol” este un tratat fundamental al tradiţiei tibetane şi el are un caracter mai ales practic, de a ghida sufletul celui ce părăseşte această lume în parcurgerea experienţelor care survin ulterior. Aşa cum evidenţia şi Mircea Eliade, experienţele descrise au un evident caracter trăit şi nu unul abstract, teoretic.
Traducerea titlului drept „Cartea tibetană a morţilor”, nu este foarte exactă, sensul acestuia fiind de fapt, într-un mod mai precis, acela de „Cartea tibetană a Eliberării prin ascultare”. Termenul „Bardo” înseamnă intermediar, suspendat între două lumi. Ideea de bază a tratatului este că moartea nu e o negare a vieţii, ci un proces necesar evoluţiei şi că de fapt momentul morţii oferă o şansă privilegiată de a accede la cea mai înaltă înţelegere (la iluminarea spirituală deplină). Viaţa şi moartea sunt văzute în deplină continuitate, alternând între ele şi fiind de fapt stări ale minţii sau altfel spus, mai ales în cazul omului obişnuit, condiţionări ale minţii care se ataşează de iluzia realităţii exterioare. Iar Eliberarea vizează exact această stare de a ieşi din lanţul identificării cu mecanismele psihice care se înlănţuie reciproc şi atrag prin rezonanţă consecinţe – interioare sau exterioare, numite generic „KARMA” – şi care ne împiedică astfel să rămânem în trăirea şi conştientizarea Adevărului manifestat ca Pură Lumină a Conştiinţei Divine. Procesele descrise sunt esenţiale nu doar pentru cei care au murit, ci şi pentru cei care trăiesc în continuare, pentru a-i aduce astfel la o înţelegere şi la o atitudine mult mai înţeleaptă asupra vieţii.

Vom urmări acum să schiţăm într-un mod concret traseul, etapele şi concluziile esenţiale ale acestor experienţe fundamentale.

Etapele trecerii în „lumea de dincolo” prin aşa-zisa „moarte”

1. Retragerea (resorbţia) energiilor subtile (Notă: În tradiţia ezoterică se consideră că există cinci energii fundamentale, care se manifestă „octavic”, pe fiecare plan al realităţii.)
a) Resorbţia energiei Pământului: se pierde vitalitatea, muribundul începe să îşi simtă corpul foarte greu, ca şi cum l-ar apăsa un munte sau s-ar afunda în pământ, ori ca o cădere în gol. Nu mai poate să se ridice sau să ţină ceva în mâini. Nu îşi mai poate ţine nici capul, chiar şi a clipi devine un efort. Faţa îi devine foarte palidă şi este cuprins de o irezistibilă somnolenţă.
b) Resorbţia energiei Apei: se pierde controlul asupra fluidelor corporale (urina, saliva, etc), ochii, buzele, gura devin foarte uscate şi apare o senzaţie de a fi măturat de ape sau de ca şi cum te-ai îneca.
c) Resorbţia energiei Focului: căldura se retrage începând cu extremităţile, mâinile şi picioarele devin foarte reci, apare o senzaţie de frig. Dispare şi focul digestiv, respectivul nu mai poate mânca sau digera nimic. Văzul devine foarte confuz, scade substanţial capacitatea de a gândi şi de a înţelege (nu mai sunt recunoscute rudele). Senzaţie de a fi mistuit de flăcări.
d) Resorbţia energiei Aerului: respiraţia devine foarte dificilă, ca o gâfâire, inspirul devine tot mai scurt, iar expirul tot mai lung. Durata între două respiraţii devine din ce în ce mai mare. Muribundul nu se mai poate mişca şi deja nu mai este conştient de lumea fizică.
e) Resorbţia energiei eterului : energiile se adună în inimă, apare contactul cu o altă dimensiune a realităţii şi are loc ultima expiraţie. Deşi în acest moment din punct de vedere clinic corpul este considerat mort, din punct de vedere ezoteric procesul disoluţiei continuă cu o anumită fază interioară, în care gradat toate stările psiho-mentale încetează.

În foarte multe tradiţii se afirmă că starea mentală din momentul morţii este deosebit de importantă. Astfel, una este să fi avut timp să te obişnuieşti cu ideea morţii şi să te pregăteşti şi altceva este să ai parte de o moarte violentă, în care să fii dominat de tulburare şi agitaţie a minţii. Dalai Lama spunea în acest sens: „Fie că aveţi o conştiinţă religioasă sau nu, e foarte important ca în momentul morţii mintea să vă fie liniştită.” Este deci mult mai înţelept să fim pregătiţi cât mai din timp, pentru că nu ştim când vine momentul. Se spune că „Dacă vrei să-l faci pe DUMNEZEU să râdă, vorbeşte-i despre planurile tale”. Sau „Cu toţii suntem pe moarte, e doar o chestiune de timp”. Tradiţia tibetană ne recomandă să înţelegem că suntem doar nişte trecători prin această lume, să facem tot ceea ce se poate mai bun, dar să nu ne agăţăm de această viaţă. Cel mai important este să învăţăm să ne orientăm asupra Adevărului Divin, care mai e asociat în această tradiţie cu ceea ce ei denumesc ca „Lumina Clară”. Dacă învăţăm să recunoaştem această lumină, în momentul Marii Treceri vom alerga către ea „ca un copil în braţele mamei sale”.

Tradiţia orientală ne revelează de asemenea faptul că înainte de a veni în această lume, fiecare suflet şi-a asumat o anumită menire pentru această existenţă. Dacă pe patul de moarte constatăm că nu ne-am îndeplinit acea menire, pe care, mai mult sau mai puţin, sufletul a intuit-o permanent în timpul vieţii, suntem cuprinşi de o mare tristeţe. De aceea se spune că „Nu ar trebui să ne temem de moarte, ci de o viaţă irosită”. Este de asemenea foarte important să ne împăcăm, să îi iertăm pe cei care pleacă (sau rămân, dacă noi suntem cei care plecăm).

joi, 7 iulie 2011

Tu ce aroma ai azi in Cerul inimii tale?

Aromele Cerului – gandul diminetii de iul’.
Aroma Cerului, cuprinsa in Eternitatea timpului.
Aroma Cerului, oglindita in linistea inimii.
Aroma Cerului culeasa din seninatatea simtirii Duhului Sfant.
Aroma Cerului, prelinsa incet, cu finete, cu candoare,
atinsa de Tine, Tata Ceresc!
Aroma Cerului, frumoasa intalnire cu aroma vorbirii christice.
Aroma Cerului, pastel al iubirii divine,
atinsa de imbratisarea Tatalui Ceresc!
Aroma Cerului, muzica diminetii, sunetul rostirii interioare.
Aroma Cerului, dor al inimii catre PreaInalta Frumusete Paradisiaca.
Tacuta si iubitoare, diafana si plina de mister,
asa’mi vorbeste, acum-aici, tu, Aroma Cerului,
vorbire a Tatalui Ceresc!
În aceasta lume complicata in care traim, am intalnit zilele trecute un calugar ortodox de 85 de ani, considerat a avea har conform terminologiei utilizata de confratii sai.

L-am intrebat cum se produc vindecarile, ce se intampla cand cineva vine la el.

”Eu, omul nu ma gandesc ca as avea ceva de facut, eu ma deschid si las Sfantul Duh sa curga prin mine.Nu intreb niciodata omul de ce a venit la mine,ce problema are, ii simt doar sufletul cat de greu ii este, si apoi ma rog.Atat fac- ma rog impreuna cu el.Si ii spun ca este o mare bucurie atunci cand doi se strang in numele Lui ca atunci si El este cu noi.Pentru mine este o binecuvantare cand cineva imi deschide usa chiliei.Eu nu privesc omul intrand la mine ci pe Dumnezeu in om patrunzand in chilie.
La sfarsit simt cum omul este mai usor, mai senin.Eu nu trebuie sa stiu ce greutate purta el, Dumnezeu stie, imi pastrez doar sufletul deschis si ma rog din toata inima mea.Deci totul este rugaciunea noastra catre Dumnezeu, uneori ii tin mainile in ale mele, alteori le pun pe crestetul capului.Uneori simt ca este nevoie sa mai vina, alteori stiu ca lucrarea s-a facut. Si miracolul pentru mine nu il numesc vindecare, il numesc trezirea omului in Dumnezeu.”


L-am intrebat de ce intr-o multime agitata, tensionata, nervoasa imi era mai greu sa ma rog si mi-a raspuns :

“Atat timp cat il privesti pe Dumnezeu ca fiind in afara ta, o sa si gasesti motive tot in afara ta.Cauza nu sunt cei din jur ci cum il privesti tu pe Dumnezeu.Daca ai credinta nestramutata ca El este in tine, realizezi ca nimeni nu poate sta intre tine si Dumnezeu.Ca sa te rogi cobori in tine, inchizi ochii si in inima ta o sa gasesti linistea.Acolo te asteapta Dumnezeu.Mintea este prima care fie se deschide si prin gandurile tale ii lasa pe El sa se manifeste in tine, sau tot mintea este cea care te impiedica.Mintea tese labirinturi si uneori se pierde in propria ei tesatura.Daca lasi iubirea din inima ta sa iti scalde mintea, o sa vezi cum gandurile tale isi gasesc singure drumul catre Cer.”

L-am intrebat de ce se agitau, se luptau oamenii ca sa ajunga sa ia Lumina:

”Te lupti sa ajungi mai aproape de Dumnezeu cand ai o teama in tine, o neliniste,o indoiala in ceea ce priveste relatia ta cu Dumnezeu.Atunci intotdeauna gasesti ca mai ai ceva de facut, nu ai facut destul, mai exista inca si acel ceva o sa iti aduca apropierea, si cauti si cauti neincetat.Dar daca te opresti din zbucium, din framantare, din cautare, iti dai voie sa il descoperi in tine.Poti trai o intreaga viata preocupat sa il cauti in afara ta, dar nu cauti unde trebuie.Lupta exterioara este un semn al luptei din sufletul acelor oameni,aspiratia lor, nazuinta lor, cautarea lor, si acela e modul in care o reflecta.”


L-am intrebat cum dupa ore petrecute in picioare, intr-o pozitie in care nu puteai nici sa te intorci, el nu dadea nici un semn de oboseala si nu numai aceasta, in jurul lui oamenii erau foarte linistiti, calmi.Raspandea o vibratie de pace in jur care linstea multimea.

“Oboseala vine din lupta fiintei cu viata.Cand te opui vietii, judecand, criticand, maniindu-te, pierzi viata din tine si obosesti, si este si normal pentruca mergi contra curentului.Iubirea, este curgerea vietii.Pacea, linistea, se obtin cand lasi viata sa curga prin tine si nu mai opui rezistenta la ceva”.
Si m-a intrebat:”ai obosit vreodata in timp ce te bucurai, in timp ce iubeai, in timp ce te rugai?Atunci te lasai purtata de curgerea vietii, nu opuneai rezistenta.Atunci te deschideai prin inima.Obosesti cand cauti cu mintea, inima nu te oboseste vreodata.Si mintea cauta neincetat, mereu gaseste altceva de care sa se agate, dar in esenta mintea isi cauta linistea.
Deci lupta nu este intre noi si cei din jur, sau intamplarile din viata, ci este intre noi si noi, acea lupta interioara este cea care epuizeaza."


L-am intrebat cum poti sa iesi din aceasta zbatere, pendulare:

“Nu trebuie sa te zbati ca sa iesi, pentru ca te afunzi si mai rau.Si vine o vreme cand intelegi ca nu e necesar sa te zbati, ca totul se intampla de la sine, intelegi ca viata curge lin, nu este o stradanie.Lupta are loc pana cand se coboara aceasta intelegere, aceasta pace. Nu fugi dupa Dumnezeu, stai linistit si lasa-l sa se exprime prin tine”.


L-am intrebat cum a ajuns el la aceasta stare de pace, in opinia mea de iluminare, si mi-a spus ca s-a rugat catre Dumnezeu sa il lumineze ca sa poata darui la cei din jur, dintr-o credinta ferma ca cererea sa este auzita si indeplinita, si apoi s-a lasat purtat de valurile vietii, s-a deschis si i-au venit rugaciunile pe care le simtea cu sufletul.Nu s-a indoit nici un moment si rugamintea sa la Dumnezeu era sa ii dea acest har de a darui atat timp cat traieste pe acest pamant. Acesta considera ca fiind cea mai mare binecuvantare, bogatia inimii.
I-am spus ca in opinia mea biserica s-a indepartat de creinciosi, a pierdut legatura,si intr-un fel a interupt legatura intre Cer si Pamant, in conditiile in care ei aveau puterea sa o consolideze.

“Biserica este o institutie alcatuita tot din oameni.Si omul s-a indepartat de aproapele sau.Si aceasta din teama.Teama de a nu se pierde invataturile, de a le pastra nealterate,din frica aceasta si-au concentrat atentia doar pe invatatura si au uitat de ce este mai important-cei carora li s-a adresat Christos prin invataturile sale.Iisus nu a vorbit ascuns, doar Apostolilor, el a iesit in lume.Dar si in Biserica sunt oameni si oameni.
Ce poti face tu ca om este sa studiezi Cuvantul Intemeietorului, sa il simti, sa citesti si sa alegi acele rugaciuni pe care le simti cu Sufletul, pentruca daca doar le rostesti fara suflet, ele sunt doar sunete goale.Prin rugaciune omul se inalta prin Cuvant care este fapta, prin gand si prin traire.Acestea trei trebuie sa mearga impreuna ca sa te inalte.Nu e datoria noastra sa ii judecam pe semenii nostri, asa scrie si in carti sa nu judecam, noi folosim piatra de temelie, invatatura si ne gasim singuri calea prin care vorbim cu Dumnezeu.”

Mi-a spus ca este foarte important sa ascult tacerea.

”Cauta tacerea, nu urmari sirul cuvintelor mele,asculta-l pe Dumnezeu in tacerea mea.”

Si de cate ori se oprea din vorbit, stateam cu ochii inchisi si auzeam, simteam sunetul unui falfait de aripi, si vedeam ca un glob imens de lumina deasupra capului lui.
Aceasta fiinta se adresa cu un respect deosebit pentru toti cei din jur, cu veneratie, l-am intrebat ce simte el cand vorbeste cu un om:

“Eu cand vorbesc cu un om, il privesc pe Sfantul Duh in el.Sa fii lipsit de respect la adresa unui om este ca si cum ai fi lipsit de respect in fata tronului lui Dumnezeu.Nu e suficient sa il vezi pe Dumnezeu intr-un inger sau in Fiul Sau, uita-te in jur si descopera-l aici.
Rosteste fiecare cuvant cu respect, rar, nu te grabi sa vorbesti.Cuvintele sunt alcatuite din Duhul Sfant, si cand vorbesti cu un om, vorbeste rar si cu respect, stiind ca in acel moment Duhul Sfat se manifesta prin tine in lume.Lasa ca fiecare cuvant sa vina din sufletul tau, simte-l inainte sa il rostesti, doar asa el va atinge sufletul celui caruia i te adresezi.Ceea ce spui tu daca este lipsit de lumina sufletului tau va trece intr-un cotlon al mintii, si mintea va uita, daca ceea ce rostesti vine din suflet, acel om va pastra in sufletul lui nu ceea ce eu sau tu am rostit, ci amintirea bucuriei sufletului lui.”

La plecare doream din suflet sa ii daruiesc ceva, nu stiam ce, ma framantam, si mi-a raspuns la intrebarea mea nespusa spunandu-mi sa fac asupra lui semnul crucii si sa il binecuvantez.Ma gandeam cum pot eu omul sa fac acest gest asupra lui aflat parca in aceasta lume dar neapartinand ei si mi-a explicat:

”cand faci ceva cu toata inima lasi puterea celesta a Sfantului Duh sa coboare prin tine, omul nu binecuvanteaza cu puterea omului ci cu cea a Duhului, si in fata Sa toti suntem egali.”

Fiintele iluminate pasesc printre noi, nestiuti, simpli, se simte doar adierea lumilor celeste la trecerea lor prin viata noastra.

Viseaza ca si cum ai trai vesnic, dar traieste ca si cum ai muri azi, caci nu conteaza anii din viata ta, ci viata din anii tai.

Psalmul 51

1 Ai mila de mine, Dumnezeule, in bunatatea Ta! Dupa indurarea Ta cea mare, sterge faradelegile mele!
2 Spala-ma cu desavirsire de nelegiuirea mea,si curateste-ma de pacatul meu!
3 Caci imi cunosc bine faradelegile,si pacatul meu sta necurmat inaintea mea.
4 Impotriva Ta, numai impotriva Ta, am pacatuitsi am facut ce este rau inaintea Ta;asa ca vei fi drept in hotarirea Ta,si fara vina in judecata Ta.
5 Iata ca sint nascut in nelegiuire,si in pacat m-a zamislit mama mea.
6 Dar Tu ceri ca adevarul sa fie in adincul inimii:fa dar sa patrunda intelepciunea inlauntrul meu!
7 Curateste-ma cu isop, si voi fi curat;spala-ma, si voi fi mai alb decit zapada.
8 Fa-ma sa aud veselie si bucurie,si oasele, pe cari le-ai zdrobit Tu, se vor bucura.
9 Intoarce-Ti privirea dela pacatele mele,sterge toate nelegiuirile mele!
10 Zideste in mine o inima curata, Dumnezeule,pune in mine un duh nou si statornic!
11 Nu ma lepada dela Fata Ta,si nu lua dela mine Duhul Tau cel Sfint.
12 Da-mi iaras bucuria mintuirii Tale,si sprijineste-ma cu un duh de bunavointa!
13 Atunci voi invata caile Tale pe ceice le calca,si pacatosii se vor intoarce la Tine.
14 Dumnezeule, Dumnezeul mintuirii mele! Izbaveste-ma de vina singelui varsat,si limba mea va lauda indurarea Ta.
15 Doamne, deschide-mi buzele,si gura mea va vesti lauda Ta.
16 Daca ai fi voit jertfe, Ti-as fi adus:dar Tie nu-Ti plac arderile de tot.
17 Jertfele placute lui Dumnezeu sint un duh zdrobit:Dumnezeule, Tu nu dispretuiesti o inima zdrobita si mihnita.
18 In indurarea Ta, varsa-Ti binefacerile asupra Sionului,si zideste zidurile Ierusalimului!
19 Atunci vei primi jertfe neprihanite, arderi de tot si jertfe intregi;atunci se vor aduce pe altarul Tau vitei.

miercuri, 6 iulie 2011

Tata Ceresc, Tu imi colorezi gandurile si zilele.
Tu porti de grija respirului fiintei.
Tu ma mangai, cand mi-e greu.
Tu ma strangi in brate.
Tu ma porti pe-ale Tale carari.
Tu ma iubesti, asa cum frumusetea Ta, m-a creat!
Tu ma chemi, ma trimiti in adancimea inimii,
pentru a invata, a nu uita, Cine m-a creat,
pentru ce M-ai trimis in aceasta viata.
Pentru a raspunde intrebarii:
Cine sunt? prin cine traiesc? incotro ma indrept?
ce aleg? ce simt sa fac cu viata mea? ce exista in inima mea?
cui imi dedic viata? ce fac cu timpul dat de Tine?
Ce este dincolo de acest trup fizic? ce simt cand rugaciunea inimii
este ascultata de Tine? care sunt starile prin care trec fiece clipa?
cum reusesc sa fiu perfect constienta de puterea Ta.
Cum stapanesc emotia inimii mele?
Cum reusesc sa ma bucur de sensibilitatea inimii?
Cum si unde Iti multumim.
Cum si pentru ce Iti suntem recunoscatori.
Cum si in ce imprejurari Iti simtim prezenta.
Cum si ce astept sa primesc de la cei din jur?
Asteptam ceva sau ii iubim asa cum sunt!
„iubeste-ti aproapele ca pe tine insuti”.
Iubeste-te pe tine, si astfel vei iubi intreaga Creatie a Tatalui Ceresc.
Iubeste-ti defectele, calitatile, temerile ..si astfel ele vor
deveni comori transcense ale inimii tale.
Iubeste-ti ochii privirii in oglinda!
Te vei intalni cu tine insuti!
Este cea mai frumoasa intalnire de iubire: cu tine insuti!
Cu tine, vei incepe calatoria, alaturi de cei trimisi sa te insoteasca.

Rabindranath Tagore

Iubirea este atunci când sufletul începe să cânte şi florile vieţii tale înfloresc singure.

Viaţa vieţii mele, mereu mă voi sili să-mi păstrez trupul curat, ştiind că pe fiecare mădular odihneşte atingerea Ta de viaţă dătătoare.
Mereu mă voi sili să păzesc de toată înşelăciunea cugetul meu, ştiind că Tu eşti Adevărul care deşteaptă lumina minţii în sufletul meu.
Mereu mă voi sili să frâng răutatea inimii mele şi să ţin în floare iubirea mea, ştiind că ai lăcaşul Tău în cel mai ascuns altar al inimii mele.
Iar truda mea va fi să Te descopăr prin faptele mele, ştiind că puterea Ta îmi dă tărie să lucrez.

Inima mea, pasăre din sălbăticie şi-a găsit cerul în ochii tăi.
Ochii tăi sunt leagănul zorilor, ochii tăi sunt împărăţia stelelor.
Cântecele mele se pierd în adâncul ochilor tăi.
Lasă-mă să mă înalţ în aceste două ceruri în uriaşa lor singurătate.
Lasă-mă doar norii să le spintec, să le-mprăştii vâsliri de aripi
în strălucirea lor plină de soare.

Păsărilor le-ai dat cântece, ele Ţi-au dat cântece în schimb. Mie mi-ai dat doar o voce, însă mi-ai cerut mai mult, de aceea cânt.

Poete, se-apropie seara; îţi încărunţeşte părul
Auzi în visările tale singuratice chemarea de dincolo?
E seară – spunse poetul – şi-ascult, cineva poate strigă din sat,
Cu toată ora târzie
Veghez dacă două inimi tinere, rătăcite, se găsesc şi dacă
Ochii lor lacomi cerşesc muzica menită să le curme tăcerea
Şi să vorbească pentru ei.
Cine le va ţese cântece de iubire, dacă eu stau pe ţărmul vieţii
Şi contemplu moartea şi viaţa de dincolo?
Cea dintâi stea a serii se stinge
Flacăra unui rug funerar moare domol lângă râul tăcut.
Şacalii urlă în cor în curtea casei pustii, în lumina istovită a lunii.
Dacă vreun călător, părăsindu-şi căminul, vine aici să vegheze
Noaptea şi cu fruntea plecată să asculte murmurul întunericului
Cine va fi acolo să-i şoptească tainele vieţii, dacă eu, închizându-mi
Uşile, aş încerca să mă lepăd de datoriile de muritor?
Nu-mi pasă că-mi încărunţeşte părul.
Sunt pururi la fel de tânăr, sau la fel de bătrân,
Asemeni celui mai tânăr sau mai bătrân din satul acesta.
Unii au surâsul dulce şi simplu, iar alţii, un licăr viclean în privire.
Unii au lacrimi ce ţâşnesc la lumina zilei, iar alţii – lacrimi ascunse în întuneric.
Toţi au nevoie de mine şi eu nu am timp să cuget la viaţa de dincolo.
Am vârsta tuturor, ce-mi pasă dacă îmi încărunţeşte părul!

Nu păstra pentru tine, prietene, taina inimii tale,
Spune-mi-o mie, doar mie, în taină
Tu, ce zâmbeşti cu-atâta gingăşie
Şopteşte-mi cât mai lin: inima mea te va auzi, nu urechea.

Adâncă-i noaptea, casa tăcută
Cuiburile păsărilor învăluite în somn
Deschide-ţi printre lacrimi furişe
Printre zâmbete nesigure
Printr-o dulce-mbujorare a durerii
Deschide-ţi taina inimii tale...
Timpul călătoriei mele este lung
calea pe care o am de străbătut este fără de sfârşit.

Am ieşit pe aripile primei raze de lumină
şi am urmat drumul prin singurătăţile lumilor,
lăsând urma mea peste atâtea stele.

Calea cea mai lungă mă apropie cel mai mult de tine
şi modularea cea mai întortocheată este tocmai aceea care duce
la perfecta simplitate a acordului.

Călătorul trebuie să bată la toate porţile înainte
de-a ajunge la a sa. Trebuie să rătăcim prin toate luminile din afară
pentru a ajunge în sfârşit la templul cel mai lăuntric.

Lăsat-am ochii să rătăcească departe, înainte
de a-i închide şi a spune: Tu eşti aici.

Această întrebare, această aşteptare
se topeşte în lacrimile a o mie de fluvii şi scufundă lumea
sub valul acestei certitudini.

Te iubesc, dragul meu. Iartă-mi astă iubire. Ca o pasăre ce şi-a pierdut cărarea m-ai prins în umbra aripilor tale, că vălul sufletului meu săgetat de puterea ta căzu. Acoperă-l cu mila ta, dragul meu drag, şi iartă-mi astă iubire.

Şi dacă nu mă poţi iubi, dragul meu, iartă-mi astă durere. Nu-mi zvârli priviri răutăcioase din depărtarea zărilor. Mă voi strecura în colţul meu şi înmărmurită voi rămâne în puterea îngândurată a nopţii. Cu amândouă mâinile acoperi-voi ruşinea ochilor mei. Întoarce-ţi faţa de la mine, dragul meu drag, şi iartă-mi astă durere.

Şi dacă mă iubeşti, dragul meu, iartă-mi astă bucurie. Când sufletul meu e scăldat de valurile fericirii, nu râde de rătăcirea mea învolburată de primejdii. Când înălţată pe soclul puterii te conduc cu tirania dragostei mele, şi când, ca o zeiţă, îmi închin ţie darurile mele, primeşte-mi mândria, dragul meu, şi iartă-mi fericirea.

Privirea-ţi întrebătoare e plină de-ntuneric. Ar vrea să cunoască gândul ce mă frământă – ca şi luna, adâncul apelor. Am desfăşurat înaintea ochilor tăi, de la o zi la alta, toată viaţa mea. Nimic n-am ascuns şi nimic n-am reţinut privirilor tale, şi iată de ce tu nu mă cunoşti.

De viaţa-mi ar fi o gemă, aş frânge-o în mii de bucăţi şi, strângându-le într-un şirag, le-aş atârna gâtului tău. De n-ar fi decât o floare gingaşă şi plină de viaţă, aş smulge-o de pe tulpina ei s-o anin părului tău. Dar ea, ea nu-i decât inimă, draga mea. Cunoaşte careva marginile ei? Marginile ei necunoscute sunt şi ţie, şi totuşi stăpâna acestei împărăţii eşti! De n-ar fi decât o clipă de plăcere, ai vedea-o înflorind într-un surâs de fericire şi pe dată ai înţelege-o. Şi dacă n-ar fi decât chin, s-ar topi în mii de lacrimi cristaline, reflectând fără de şoaptă taina ei. Dar ea... e dragoste, iubita mea! Plăcerea şi chinul ei sunt neţărmurite. Dorinţele şi fericirile sunt veşnice. Şi aşa de aproape e de tine – ca însăşi viaţa ta. Dar niciodată n-o vei cunoaşte în toată a ei putere.

Ce zâmbet fără de încredere aleargă în ochii tăi când mă apropiu să-ţi spun adio! Şi dacă adeseori am făcut-o, desigur că ai gândit că mă vei revedea peste puţină vreme.

Aceeaşi părere avut-am şi eu în adevărul gândului meu, căci zilele primăverii se întorc an cu an, luna ne părăseşte pentru a ne găsi din nou şi florile copacilor îmbobocesc de cum începe an nou. Şi poate chiar că acel adio ce ţi-l spuneam nu era decât la revedere.

Păstrează-ţi o clipă această iluzie. Nu te grăbi s-o îndepărtezi. Când îţi spun că te părăsesc pentru o veşnicie, primeşte-mi vorba ca plină de adevăr şi lasă din ochii tăi să picure ploaia de lacrimi şi să întunece, pentru o clipă doar, adâncul ochilor tăi.

Şi apoi, când voi reveni, să surâzi cu toată răutatea cu care-i vrea.

Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai adânci pe care aş putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă de râsul tău. Iată de ce îmi râd de mine şi fac să izbucnească taina mea în mii de glume. Nesocotesc chinul meu de teamă să nu-l nesocoteşti tu.

Sunt dornic să-ţi spun cuvintele cele mai simţite pe care aş putea să le spun. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu le vei crede. Iată de ce le prefac în minciuni şi-ţi spun prin ele ceea ce nu gândesc. Las să apară durerea mea ca ceva nechibzuit, ca nu cumva s-o iei tu drept nechibzuinţă.

Sunt dornic să-ţi aleg cuvintele cele mai preţioase, pe care aş putea să le rostesc. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că nu la fel îmi vei răspunde. Iată de ce sunt plin de mândrie de această putere a mea: te chinui – de teamă că nu vei cunoaşte niciodată chinul.

Sunt dornic să mă aşez plin de tăcere lângă tine. Nu îndrăznesc, de teamă că buzele-mi vor trăda inima. Iată de ce vorbesc mult şi fără de şir – ca să ascund taina inimii mele în această vorbărie. Chinui suferinţa mea ca nu cumva să mi-o chinui tu.

Sunt dornic să mă depărtez de tine. Nu îndrăznesc; mi-e teamă că vei întrezări lipsa mea de bărbăţie. Şi iată de ce vin spre tine cu fruntea sus şi cu un aer nepăsător. Privirea chinuitoare a ochilor tăi îmi aţâţă durerea în fiecare clipă.

Ceea ce-mi dărui cu mâinile-ţi primesc
Nimic mai mult, iubito, nu-ţi cerşesc!
Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

Dacă-mi vei da o floare rătăcită, una,
În inimă o voi păstra pe totdeauna!
Dar dacă spini cu ea ţi-oi da?
Voi sângera şi voi răbda!
Da, da, te ştiu eu, cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!

O dată, doar o dată ochii iubitori
Să-i nalţi în ochii mei, să mă-nfiori,
Şi viaţa mi s-ar face dulce foarte
Şi dincolo de moarte!
Dar dacă ghimpi vor creşte din priviri prelungi?
Îi voi susţine, pieptul să-mi străpungi!
Da, da, te ştiu eu cerşetor umil ce-mi eşti,
Tot cerul inimii tu mi-l cerşeşti!
Când îmi porunceşti să cânt, îmi pare că mi se frânge inima de mândrie; privesc chipul tău şi lacrimile mă podidesc.
Tot ceea ce în viaţă este colţuros ori fals, se topeşte într-o dulce armonie, iar iubirea mea îşi desfăşoară aripi asemeni unei păsări ameţite de bucurie în zborul său deasupra mării.
Ştiu că mi-e primit cântecul. Ştiu că numai ca un izvoditor de vers vin dinaintea ta.
Cu marginea aripei larg desfăşurate, a cântului meu, ţi-ating piciorul pe care altcum nicicând nu l-aş putea atinge.
Beat de bucuria cântecului, uit de mine însumi şi te numesc prieten, pe tine care eşti stăpânul meu.
când te-am văzut prima oară
păreai o nimfă
care presăra urnele de piatră
cu petale de nuferi

cu ochii închişi îţi miroseam faţa
încet fără să ştii

părul mi se lipea de obrazul tău
vorbindu-mi despre cer
vibraţie albastră a veşniciei

eram un muribund gata de transplant
pur şi simplu luai irisul în palmă
inima plămânii
aşezându-le fără greş

prima dată când am înviat
te-am regăsit într-o frescă
cu alungarea din paradis

iar culorile ne îmbrăţişau scorojite
aşteptând alte răsărituri

marți, 5 iulie 2011

Canta cantecul, spune-ti povestea.
Canta dorul, asculta-ti inima.
Canta clipa, iubeste tacerea.
Canta in glasul inimii Lui, culege-te in lumina.
Canta rostirea de a fi Unul cu cantarea cantului Glas Ceresc.
Canta imbratisarea diminetii, cuprinde clipa prezenta.
Canta iubirea din tine, imparte-o cu mine!
Canta frumosul de a privi, in Mine, Dumnezeu, te vei regasi!
Canta Cerului, cantecul privirii tale.
Te vei adanci in Oceanul Albastru al Universului.
Canta Celui prin care existi, cel mai sfant cant:
iubirea infinita a dorului de Tine!
Iubirea regasita in palma’mi atinsa,
de Tine, Doamne, cantarea inimii!
Cu Tine, Doamne, imi incep cantul secundelor acestei zile.
Canta-mi cantul intelepciunii, alegerea corecta a vorbirii
si abandonului totului, Tie, Doamne!

Multumesc pentru vorbirea in cantec a acestei dimineti, Tata Ceresc!