luni, 27 decembrie 2010

Sesizarea momentului prezent

constient inseamna a fi treaz, a sti ce faci. Dar cand incepem sa ne focalizam asupra gandurilor noastre, se intampla adeseori sa redevenim in scurt timp inconstienti, adica sa trecem din nou pe pilot automat. Aceste momente de inconstienta sunt generate frecvent de insatisfactia pe care o simtim in legatura cu momentul prezent, din care se naste dorinta arzatoare de a schimba aceasta realitate.
Nu este greu sa remarci singur aceasta tendinta a mintii tale de a scapa de momentul prezent. Incearca sa-ti focalizezi atentia asupra unui obiect oarecare o perioada oricat de scurta de timp. Vei constata ca nu este usor sa fii constient daca nu iti reamintesti in permanenta ca trebuie sa ramai lucid. Putem face asta reamintindu-ne constant sa fim atenti la ceea ce privim, la ceea ce simtim, la ceea ce suntem. Este atat de simplu... sa iti verifici capacitatea de a fi atent, de a-ti sustine luciditatea o perioada cat mai lunga de timp (alcatuita dintr-un sirag neintrerupt de momente fara timp), de a fi aici, acum.

Aminteste-ti mereu de respiratie



Pentru a ramane mereu in prezent, te poate ajuta o modalitate de a te ancora in momentul prezent si de a readuce mintea inapoi cand tinde sa o ia razna. Respiratia serveste foarte bine in acest sens si poate deveni unul din cei mai utili aliati. Prin contemplarea ei constienta, ne aducem aminte ca ne aflam aici si acum si putem astfel sa devenim constienti si de alte lucruri care se petrec in jurul nostru.

Putem sa ne folosim de respiratie pentru a simti momentul prezent. Este uimitor cat de putini oameni cunosc acest lucru. La urma urmelor, respiratia exista intotdeauna in momentul prezent, chiar sub nasul nostru. Fiind omniprezenta in viata noastra, ai fi tentat sa crezi ca multi oameni stiu sa se foloseasca de ea. Exista chiar expresii populare care atesta conexiunea dintre momentul prezent si respiratie, cum ar fi: „Nu am avut timp nici sa respir” (sau „sa-mi trag respiratia”).

Pentru a-ti folosi respiratia in scopul dezvoltarii capacitatii de a fi constient, racordeaza-te pur si simplu la ea, la senzatiile pe care ti le provoaca. Ce simti atunci cand suflul iti patrunde in corp? Dar atunci cand el il paraseste? Asta-i tot. Tot ce trebuie sa faci este sa iti constientizezi respiratia, sa respiri constient de faptul ca respiri. Asta nu inseamna ca trebuie sa respiri profund sau sa te fortezi in vreun fel, sa simti ceva special ori sa te intrebi daca practici corect tehnica. Nici macar nu trebuie sa te gandesti la respiratie. Trebuie doar sa devii constient de felul in care se deplaseaza ea in interiorul si in afara plamanilor tai, in mod natural.

Aceasta tehnica nu trebuie practicata vreme indelungata pentru a deveni constient de momentul prezent. Constientizarea se produce practic instantaneu; este suficienta o singura clipa pentru a-ti schimba obiectul atentiei. In schimb, acumularea acestor momente de luciditate, clipa de clipa, respiratie dupa respiratie, conduce in timp la o adevarata revolutie.

Practica!

Recunoaste inflorirea momentului prezent in meditatia ta zilnica, daca o faci. Trezeste-te dimineata devreme, iesi afara si contempla cu luciditate si atentie stelele, luna si lumina rasaritului cand apare. Urmareste sa simti racoarea aerului care incepe sa se incalzeasca usor; sa simti aceste senzatii in aceeasi stare de atentie si de focalizare. Constientizeaza faptul ca lumea din jurul tau doarme. Atunci cand privesti stelele, aminteste-ti ca te uiti cu milioane de ani in urma. Trecutul este prezent aici si acum.

Cum sa nu ne rugam

In lipsa unei practici adecvate, nu este intotdeauna usor de ajuns la aceasta veritabila putere a rugaciunii. De multe ori se trece prin faze intermediare, care nu pot fi considerate o autentica rugaciune, nu pentru ca ele nu ar avea cel putin pe moment anumite efecte, ci pentru ca ele nu apar dintr-un plin al sufletului si inimii si reprezinta mai mult o nevoie de moment. Fara a minimaliza nici efectul acestora, ca posibile etape catre o stare interioara autentic inaltatoare, de natura sa ne apropie de Dumnezeu, este bine sa cunoastem aceste forme partiale de rugaciune si sa evitam sa ramanem doar la ele, ceea ce ar fi o greseala. Iata, in aceasta directie, clasificarea pe care o face William Carr Peel in cartea sa “Cum raspunde Dumnezeu cand omul se roaga”, cu privire la modul inadecvat de a ne ruga, lipsit de sinceritate sau de o deschidere sufleteasca reala:


1. Rugaciunea de tip “Sunt in criza - ajuta-ma!”

Este cazul celor ce se roaga numai in situatii de urgenta, atunci cand se confrunta cu necazuri, uitand in restul timpului aproape complet de aceasta modalitate spirituala. Nu este nimic rau in a ne ruga atunci cand trecem prin momente grele, dar este o mare greseala sa uitam de sprijinul primit imediat ce ne simtim mai bine sau am depasit momentul dificil. Aceasta arata ca intelegerea noastra asupra vietii si relatia noastra cu Dumnezeu sunt inca firave... Pentru a schimba acest mod de raportare la Dumnezeu este in primul rand necesar sa nu uitam sa ii multumim cat mai des pentru ceea ce ne ofera si sa nu uitam sa ne rugam pentru cei apropiati sau pentru oricine simtim ca are nevoie de aceasta. Acest mod de a actiona ne va face sa fim mai cuprinzatori sufleteste si sa ne extindem timpul rugaciunii si asupra unor momente ce nu privesc doar nevoile noastre. A ne ruga si pentru altii poate sa constituie pentru unele persoane o cale de vindecare sufleteasca rapida, prin amplificarea compasiunii si a atentiei. In plus, intr-una dintre miraculoasele aparitii ale Fecioarei Maria de la Fatima, Ea afirma: “Multe fiinte sunt sortite sa ajunga in infern tocmai pentru ca nu au pe nimeni care ar putea sa se roage pentru ele.”



2. Rugaciunea “sablon”

Este rugaciunea facuta cu convingerea ca numai anumite formulari precise pot ajunge la Dumnezeu si ceea ce nu intra in aceste canoane este fie considerat un pacat, fie nu va fi ascultat de Dumnezeu. Nici aici, greseala nu este aceea de a folosi anumite formule precise de rugaciune, ci rigiditatea sufleteasca si micimea launtrica ce ne poate face sa credem ca numai asa este corect si orice alt fel de abordare a relatiei cu Tatal Ceresc prin rugaciune este eronata. Aceasta etapa se depaseste simplu prin purtarea unui gen de dialog interior liber cu Dumnezeu, in care ii impartasim bucuriile si suferintele noastre, chiar fara a-i cere absolut nimic. Aceasta ne va deschide si incalzi sufletul astfel ca formulele rigide care pana atunci erau un fel de invocatie stearpa pentru noi, vor deveni pline de forta si viata, datorita incalzirii inimii si trezirii sufletului.



3. Rugaciunea de tip “examen” - proba orala

Cei ce se roaga astfel il percep pe Dumnezeu in mod asemanator unui profesor de facultate care tine cont de numarul de pagini de Biblie pe care le rasfoim pentru a ne permite astfel „sa trecem anul”. In viziunea acestora, cu cat sunt rostite mai multe cuvinte si cu cat formularea este mai bine argumentata si docta, cu atat Dumnezeu va raspunde mai repede. Cei ce doresc sa depaseasca acest mod steril de a se ruga trebuie sa invete in primul rand sa savureze linistea, sa taca si sa isi invete totodata mintea sa fie mai tacuta. Rostind (cu glas tare sau doar in gand) putine cuvinte, dar foarte incarcate de emotie interioara si aspiratie, urmate apoi de o pauza de profunda tacere interioara in care ecourile rugaciunii pot fi constientizate ca reverberand in intreaga fiinta, se poate ajunge la profunzimi nebanuite ale acestei modalitati de comunicare cu Dumnezeu.



4. Rugaciunea de tip „troc”

Fie ca este formulata clar in acest sens sau are doar ca substrat dorinta de a obtine cu orice pret un anumit avantaj, acest tip de rugaciune se traduce in genul: “Doamne, sa facem o intelegere. Daca tu raspunzi rugaciunii mele si imi oferi ceea ce eu iti cer, atunci eu voi face la randul meu cutare lucru (voi da bani saracilor, voi dona pentru biserica, voi renunta la fumat, etc.)”. Acest gen de rugaciune prezinta o greseala de abordare si arata in mod surprinzator chiar o lipsa de credinta in Dumnezeu. De ce? Pentru ca inainte de toate iubirea si credinta, precum si intuirea puterii divine, exclud trocul si presupun abandonarea dorintelor care de multe ori pot fi de genul “vreau casa” sau masina, avantaje, pozitie sociala, prieteni etc. Exista insa si o alta posibilitate, de data aceasta pozitiva, in care vizam un scop pur spiritual, cum este cazul vindecarii de obiceiuri nefaste, de invidie, gelozie sau orgoliu, caz in care Dumnezeu ne poate raspunde cu repeziciune in masura in care suntem dispusi cu adevarat sa ii oferim “in schimb” efortul nostru de transformare si actiunile orientate in sensul ajutorarii altor oameni.



5. Rugaciunea de tip combativ

Este caracteristica fiintelor orgolioase care ajung nu arareori sa se supere pe Dumnezeu pentru ca, desi l-au rugat in numeroase randuri, el nu le-a raspuns la cererile lor insistente. Ei tind atunci intr-un mod prostesc sa Il “traga la raspundere” pe Dumnezeu pentru ca nu le-a raspuns in modul in care ei au dorit aceasta. Pentru cei ce se afla intr-o astfel de situatie e necesar sa inteleaga ca, asa cum afirma un intelept, Dumnezeu nu va raspunde niciodata intrebarilor prost puse si nici cererilor ce nu sunt in acord cu armonia divina. Pe de alta parte, sunt numerosi cei care considera ca nu li s-a raspuns, dar de fapt ei nu au stiut sa identifice si sa inteleaga raspunsul pe care l-au primit.

Fara indoiala ca se poate scrie extrem de mult pe tema modului de a ne ruga, a felului in care Dumnezeu ne poate ajuta sau a modului in care poate sa apara vindecarea. Toate acestea, la fel ca si relatarile care ne infioara si ne emotioneaza prin caracterul lor de revelatie si de contact cu puterile divine, nu ne sunt insa de un real folos decat intr-un singur caz: acela in care ele ne mobilizeaza pentru a incerca si a reusi sa traim in fiinta noastra aceasta realitate a comunicarii cu Tatal Ceresc prin rugaciune sincera. Odata ce am trait intens in intreaga fiinta aceasta emotie a raspunsului divin, nu vor mai exista ezitarile, indoiala sau suspiciunea vor fi risipite, iar existenta noastra poate sa capete o dimensiune noua, in care simtim ca traim mai adevarat, mai plini de iubire, deschisi fata de ceilalti si in primul rand fata de aceasta lume spirituala care este permanent prezenta in noi. Un intelept oriental afirma ca aceasta lume a spiritului la care rugaciunea ne permite sa accedem este, pentru cei ce o simt, cu mult mai reala decat cele mai solide si concrete obiecte ale acestei lumi.

Puterea rugaciunii in vindecarea naturala

De secole, stiinta oficiala cauta „medicamentul miraculos”, care alina suferinta, ia cu mana boala si slabiciunea, redand practic peste noapte sanatatea. „Medicamentul miraculos” nu a fost gasit inca, pentru nici macar o boala, dar medicii ne dau asigurari ca in curand stiinta va face noi descoperiri, gratie carora vor fi produse noi medicamente, care fireste vor costa foarte multi bani si care in sfarsit vor vindeca leucemia, cancerul, SIDA si alte boli virale grave si, de ce nu, batranetea. In ciuda increderii afisate, pentru aproape orice om de stiinta este evident ca aceste medicamente absolute nu vor fi descoperite niciodata, pentru ca pur si simplu nu pot exista, desi... Desi un asemenea “medicament” exista din timpuri imemorabile si nu si-a pierdut eficienta nici in prezent, dar oamenii de stiinta abia acum au curajul sa-i verifice eficienta si sa-i pronunte numele: RUGACIUNEA.
Fie ca a fost vorba de increderea in puterea mintii umane ori a intuitiei, in puterea iubirii ori in puterea lui Dumnezeu, credinta a fost tainica energie care a dat omului vointa sa invinga dificultatile, care a animat toate marile elanuri ale fiintei umane. Ar fi incorect sa asociem in exclusivitate credinta cu religia ca si cand ele ar coexista intotdeauna, deoarece credinta se poate raporta si la alte concepte ale fiintei si vietii, cum ar fi iubirea, binele sau dreptatea. Credinta este o opinie ferma, o convingere puternica asupra unui lucru care nu poate fi intotdeauna demonstrat, dar pe care noi il simtim in mod inefabil in fiinta noastra ca fiind adevarat. Toate lucrurile pot fi posibile pentru o persoana care CREDE cu ardoare intr-un lucru, iar sustinerea acestor convingeri este realizata si de catre mental prin intermediul vointei.

Credinta face posibila trecerea de la o stare interioara negativa la una superioara si permite abordarea extrem de coerenta a situatiilor de viata si a vietii in ansamblu, deoarece fiinta care crede este eliberata de majoritatea spaimelor si incertitudinilor cu care se confrunta omul obisnuit. Referitor la domeniul vindecarii, intotdeauna fiinta care are o mare credinta este extrem de receptiva la terapiile aplicate, procesul vindecarii fiind extraordinar de mult accelerat.

Exista forme mai mult sau mai putin elevate de credinta. Credinta in medic sau in terapia aplicata are un efect benefic asupra starii de sanatate a pacientului, insa in momentul in care apar simptome neplacute, deseori aceasta credinta este rapid zdruncinata, iar cel tratat se confrunta cu o stare de angoasa extrem de nociva. In schimb, o persoana care crede foarte mult in puterea tamaduitoare a iubirii va fi mult mai stabila in convingeri, desi ar putea avea si ea momente mai grele.

Din acest punct de vedere credinta in Dumnezeu este forma cea mai elevata de credinta, deoarece obiectul sau este o valoare absoluta, care nu este supusa schimbarii, degradarii temporale ori vreunei transformari. Crestinismul si toate marile religii ale lumii probeaza aceasta putere uriasa a credintei in Dumnezeu, lucrarile religioase fundamentale fiind presarate cu numeroase exemple de vindecari miraculoase.

Medicina este printre primele domenii care ar trebui sa beneficieze de pe urma acestui enigmatic si atotputernic medicament numit credinta. Insa ceea ce face ca deocamdata stiinta oficiala sa se delimiteze de acest concept este faptul ca apeleaza la valori ne-demonstrabile si ne-masurabile din perspectiva materialista. Mai mult, experienta vindecarii prin credinta este aparent irepetabila, datorita uriasei diversitati a fiintelor umane si a varietatii sentimentelor umane incadrate in mod arbitrar in notiunea de credinta. Pentru medicul zilelor noastre, insusi cuvantul credinta are conotatii extrem de vagi, asociind-o mai degraba formelor perturbate de vointa, despre care vom vorbi mai tarziu. Si totusi dincolo de posibilele confuzii, credinta in valorile supreme, in Dumnezeu, este o potentialitate existenta in fiecare fiinta, care preexista in cel mai inversunat ateu si in sfant, in fiintele decazute si in cele virtuoase. Majoritatea miracolelor terapeutice, pe care stiinta, neputandu-le nega, a preferat sa le ignore, se explica prin puterea credintei.



Therese Neumann – unul din cele mai celebre cazuri de vindecare prin puterea credintei

Therese Neumann s-a nascut in anul 1892, ca fiica a unor oameni simpli din Bavaria (Germania). A crescut si s-a dezvoltat normal pana cand, la varsta de 20 de ani, a avut un grav accident in urma caruia a ramas paralizata. Nervul motor era practic sectionat din cauza socului, ea fiind considerata irecuperabila, neexistand absolut nici un tratament care sa poata ameliora starea sistemului nervos care guverneaza acea zona. Dar ea nu a crezut acest lucru si a inceput sa se roage cu fervoare si completa daruire lui Dumnezeu, efectiv crezand in faptul ca va fi din nou sanatoasa si ca va putea merge din nou. Astfel, dupa o anumita perioada, credinta ei in divinitate a fost “rasplatita” si, in cele din urma, ea a putut merge din nou ca si cand nu s-ar fi intamplat nimic. Acest miracol insa a fost continuat de altele mult mai mari.

La varsta de 26 de ani, ea a capatat pe maini si in zona pieptului rani care nu aveau nici o cauza externa, dar care coincideau cu cele pe care le avusese Iisus in timpul crucificarii. Mai mult, a inceput sa aiba stari asemanatoare celor de transa in timpul carora rostea cuvinte in aramaica, limba arhaica care se vorbea in timpul lui Iisus si pe care Therese Neuman nu avea de unde sa o cunoasca. Seria fenomenelor generate de credinta sa simpla, dar extrem de profunda, a culminat cu capacitatea sa de a trai vreme de mai multe zeci de ani fara a consuma nici un aliment. Acest post negru intins pe perioada a cateva decenii a putut fi verificat de cele mai mari somitati medicale ale vremii care au constatat pur si simplu ca Therese avea o vitalitate excelenta, crestea si scadea in greutate fara a manca absolut nimic si chiar fara a bea apa. Considerata initial impostoare, ea a fost verificata de nenumarate ori, tinuta sub observatie, dovedindu-se astfel autenticitatea acestui miracol. Este un exemplu extrem de graitor, dar nici pe departe singurul al uriasei puteri a credintei.



Putine fiinte se nasc avand trezita profund in fiinta aceasta putere a credintei. De asemenea, arareori credinta apare ca o consecinta a unei demonstratii de forta a lui Dumnezeu sau a altor puteri supranaturale supuse Lui. Noi nu credem “pentru ca”; credem pur si simplu. Foarte putini oameni au asistat la miracole, la demonstratii veridice, la evidente incontestabile si chiar si dupa aceste intamplari multi inca nu au crezut total in ceea ce au trait. Credinta apare mai degraba dintr-o experienta interioara proprie, decat prin raportarea la ceva exterior, oricat ar fi de palpabil si de concret acel lucru.

Rugaciunea este o modalitate sigura care duce la dobandirea acestei credinte ferme in Dumnezeu. Taina nu este constituita de textul rugaciunii (pot fi folosite si chiar sunt recomandate rugaciuni simple, cum ar fi “Tatal nostru”, “Rugaciunea lui Iisus”), ci de trairea si starea de concentrare din timpul rugaciunii si de perseverenta in acest demers. Majoritatea oamenilor contemporani ajung sa se roage mai ales in perioadele de criza existentiala. Mai intai ei se roaga cu indoiala, apoi cu disperare pana apar rezultatele, apoi din nou se poate instala indoiala… Dar, la un moment dat, se trezeste cu putere credinta, intr-un mod foarte firesc.

Rugaciunea nu este o simpla rostire formala sau artistica de cuvinte. Pentru a deveni cu adevarat eficienta, pentru a trezi puterea credintei, ea trebuie facuta cu dragoste, cu trairea cat mai profunda a mesajelor cuvintelor. Treptat, rugaciunea, trairea devotionala devine un mod de viata. In formele sale superioare, credinta este o exprimare a unei afectivitati profunde, a unei intuitii continue a divinitatii si este chiar un act de continua cunoastere.



Dialog misterios intre om si Creatorul sau

Vindecarea prin rugaciune este un domeniu totodata fascinant si extrem de controversat. De-a lungul timpului au existat nenumarati oameni care s-au vindecat doar prin rugaciune sau prin remedii ce le-au survenit in mod aproape miraculos atunci cand nu mai aveau aproape nici o speranta. Experientele si relatarile lor au ramas adesea ca marturii iesite din comun nu prin elementul miraculosului, ci mai ales prin pacea, credinta si starea profund afectiva pe care o emana. La polul opus exista in acelasi timp firi rigide si sectare care au transformat vindecarea prin rugaciune intr-un circ desfasurat pe scene sau stadioane, unde nu in putine cazuri orgoliul si falsitatea asa-zisilor predicatori “cu har” se impletesc cu naivitatea si lipsa de intelegere a privitorilor. Acestea din urma au dus la situatii mai triste in care cei bolnavi nu au mai folosit nici macar leacurile pe care tot Dumnezeu le-a lasat la indemana lor, fiind astfel pacaliti, dezorientati si in continuare bolnavi.

Rugaciunea nu este un „medicament” pentru sceptici, pentru cei orgoliosi si rigizi. Ea nu este nici pentru fanatici, nici pentru cei care sunt suparati pe Dumnezeu. Am putea spune ca ea este prin excelenta metoda spirituala accesibila celor care au sau isi trezesc cu un anumit efort bunatatea, umilinta si o mare sinceritate fata de ei insisi si fata de ceilalti.

Chiar daca pentru multi intelectuali fiinta umana nu pare sa mai poata aduce multe surprize, considerand ca stiinta a revelat deja foarte mult din misterele ei, omul este inca un mare mister, de care merita sa ne apropiem cu multa curiozitate si cu dorinta sincera de a-l intelege.

Ma Ananda Moyi

"Ceea ce sunt acum am fost intotdeauna, inca de la prima mea nastere. Un simplu voal separa omul obisnuit de propriul sau Sine si acest voal se “uzeaza” progresiv intr-o sadhana sincera si constanta. Dar in acest moment nu mai exista nici un voal." La 30 aprilie 1896, cu 20 de minute inainte de rasaritul soarelui, s-a nascut cea pe care intreaga Indie o cunoaste sub numele de Ma Ananda Moyi sau, pur si simplu, “Ma” ori “Mataji". Pe tot timpul nasterii, mama nu a simtit nici un fel de durere. Copilului i-au dat numele de Nirmala Sundari Devi. Fiind cea mai mare, Nirmala isi ajuta mama si avea grija de fratii ei mai mici, astfel ca nu a putut consacra decat foarte putin timp invataturii: doi ani la scoala primara. Educatia religioasa a fost, de asemeni, rudimentara, insa ea isi insotea tatal la toate ceremoniile religioase si canta alaturi de el cantece sacre.
Din cand in cand, parintii observau cu ingrijorare cum fetita devenea total absenta fata de lumea din jur, cum privirea ii devenea fixa si pierduta iar intregul corp devenea foarte inert. Revenea foarte greu din aceasta stare de profunda interiorizare care se manifesta spontan, uneori chiar cand se afla in mijlocul unei actiuni sau a unui joc.

La 12 ani este casatorita cu Ramani Mohan Chakravarty, fiul unei familii de brahmani; dupa ceremonie fata se reintoarce la parintii sai, langa care mai ramane un an. Sotul ei, pe care Nirmala il considera ca pe un tata, era un om deosebit, care si-a privit tot timpul sotia ca pe un adevarat guru. In 1918, Nirmala si sotul ei s-au mutat la Bajitpur. Aici, Nirmala s-a daruit definitiv caii ascezei. Pana in 1923 ea a urmat cu consecventa calea spirituala aleasa, dobandind succesul in toate tehnici spirituale pe care le-a abordat.

Pana in 1926 ea isi continua cu toata daruirea practica spirituala. In aceasta perioada Ma Ananda Moyi s-a hranit doar cu trei boabe de grau pe zi si a petrecut luni intregi intr-o retragere totala. Din decembrie 1926, a renuntat la a mai trai retrasa si a calatorit in nordul, centrul si sudul Indiei. Pretutindeni, prezenta sa declansa o intensa activitate spirituala, activitate ce cuprindea nu numai rugaciuni, meditatii, conversatii sau conferinte, ci si celebrarea unor importante ceremonii religioase, cum a fost cea inchinata lui Durga, sarbatorita in Calccuta. Ma Ananda Moyi a dus viata pelerinilor hindusi si, fara exceptii, a respectat traditia de a nu ramane mai mult de cateva zile in acelasi loc. Celor care era foarte tristi vazand-o ca pleaca, ea le spunea :” Eu nu plec nicaieri, sunt tot timpul aici. Nu exista nici plecare, nici sosire; totul este Atman – Sinele Divin. Am descoperit o gradina care cuprinde intreg Universul. Toate plantele, toate animalele, toate fiintele umane, toate marile spirite dezincarnate, se joaca in gradina; fiecare are felul sau de a fi si propria sa frumusete. Prezenta si infinita lor varietate umple sufletul de o negraita bucurie. Aspectele particulare ale fiecaruia sporesc gloria acestei gradini. Eu doar ma plimb de la un loc la altul, pentru ca nimic nu exista in afara ei. Aceasta absenta pe care voi o deplangeti, decurge din faptul ca eu parasesc aceea parte din gradina la care voi aveti acces”.



Cunostea textele sfinte fara sa le fi citit vreodata

Ma Ananda Moyi era totalmente daruita Vointei Divine. O expresie pe care ea o folosea foarte des “Jo ho jaye” rezuma intreaga ei filozofie de viata. Expresia semnifica ca tot ceea ce se intampla este conform Vointei Divine, viata sa era expresia vie a lipsei de egoism, a abandonului fara rezerve in bratele Providentei si a convingerii ca nimic nu se poate produce fara vointa Creatorului.

Pentru numerosii yoghini autentici care au ascultat-o descriind diversele forme de samadhi sau anumite tehnici spirituale, Ma Ananda Moyi era in stare de Mahayoga, punctul culminant al oricarei cai spirituale. Astfel se explica cum Ma Ananda Moyi cunostea in profunzime Scripturile Sacre la care niciodata nu a avut acces in mod obisnuit.

Ma Ananda Moyi nu a avut niciodata un maestru (guru), in acceptiunea cunoscuta a termenului si nu a primit niciodata initierea. Intr-o zi a fost intrebata la ce varsta a atins Iluminarea; ea a ras ca un copil si a recunoscut ca a ignorat complet data sau momentul in care a atins Iluminarea si ca nu-si aduce aminte sa existe o delimitare stricta a vietii ei in “inainte” si “dupa” ce a atins Iluminarea. Cand cineva a insistat asupra acestui subiect, ea a raspuns: "In copilarie, parintii mei mi-au fost primii ghizi spirituali; ca femeie maritata mi-am urmat sotul; acum toti oamenii si toate lucrurile acestei lumi imi sunt maestri si un lucru este sigur: Fiinta Suprema este singurul Guru si ea ne ghideaza pe toti”.



Manifesta o compasiune coplesitoare

Viata cotidiana a lui Ma Ananda Moyi era marcata de armonia sa interioara. Urmarea si coordona toate activitatile casei, dirija gospodaria in casa unde locuia, se ocupa de corespondenta, aranja locul unde primea vizite, raspundea la intrebari, decora sala de ceremonii. Usa casei sale era permanent deschisa tuturor, tineri sau batrani, bogati sau saraci, printi sau cersetori, hindusi sau straini. dar desi primea oameni apartinand tuturor castelor, religiilor sau raselor, tot ea supraveghea ca regulile din ashram (asezamant spiritual) sa fie respectate cu strictete. O memorie si o inteligenta iesita din comun ii permiteau sa aprecieze la adevarata lor valoare pe oamenii pe care ii intalnea.

Atitudinea lui Ma Ananda Moyi fata de discipolii sai si fata de vizitatori varia de la o extrema la alta, in functie de circumstante. Ea se manifesta atat ca o fetita jucausa, cat si ca o mama foarte severa. Compasiunea si dragostea pe care le manifesta erau coplesitoare.

Daca era cazul, ea era foarte ferma. Una din discipolele cele mai apropiate a scris despre ea: “Ma Ananda Moyi este mai dura ca un tunet, mai sensibila ca o floare, mai frumoasa si mai tandra ca cea mai frumoasa si mai tandra femeie din lume, transanta si ferma precum severitatea insasi, generoasa si neclintita precum moartea”.

In prezenta ei, divergente si contradictii religioase, credinte si filosofii intolerante se dizolvau de la sine. Era atat de sincera si de binevoitoare incat, indiferent de interlocutor, ca era musulman sau hindus, occidental sau oriental, ea gasea modalitatea ca acesta sa inteleaga mesajul ei si astfel sa-i fie revigorata aspiratia catre Divin. Pentru fiecare om, ea aborda atitudinea care era cea mai potrivita, intr-o anumita situatie si la un moment dat. Ea sublinia ca in randul adeptilor oricarei religii sunt oameni cu temperamente diferite si cu o pregatire intelectuala diferita si, in consecinta, ei trebuie ghidati in moduri diferite.

Daca i se punea o intrebare superficiala, prea academica sau nesincera, Ma Ananda Moyi nu raspundea deloc, sau rostea doar cateva cuvinte. Dar atunci cand raspundea, cuvintele pe care le folosea erau cat mai simple si cat mai clare si de cele mai multe ori insotite de o nota de umor in glas. Ea spunea: Invatatura lui Ma Ananda Moyi este diversificata pentru a se putea adapta posibilitatilor si necesitatilor celor care aveau nevoie de o disciplina spirituala. Si, in ciuda complexitatii (abordeaza aspecte si tehnici din toate caile spirituale, viabile si eficiente), totul este extrem de riguros si de o precizie extraordinara. Pentru ea unicul scop al fiintei umane este de a-l realiza pe DUNMEZEU; cel care a primit nepretuitul dar de a se naste sub forma umana trebuie sa-si consacre fortele pentru a atinge acest Tel. Conceptia sa despre DUMNEZEU este similara cu cea a lui Sri Ramakrishna, Sri Aurobindo sau cu a celorlalti intelepti contemporani. Pentru ea, DUMNEZEU este imuabil si fara forma, cum sustine Jnana-Yoga, dar si dinamic si avand forma, dupa cum justifica Bhakti-Yoga si Kundalini-Yoga, sau imanent si transcendent, urmand linia Jnana-Yoga si Laya-Yoga, pentru ca toate aceste cai spirituale reveleaza in majoritatea cazurilor doar cate un aspect al Fiintei Supreme. Pentru a atinge Scopul Ultim, Revelarea Sinelui Suprem, fiinta umana trebuie sa urmareasca necontenit sa fie constanta in practica sa spirituala, sa studieze Scrierile Sacre, sa mediteze plina de aspiratie, sa se roage plina de fervoare, sa caute prezenta sfintiilor si a inteleptilor, sa-si indrepte gandurile in fiecare moment catre DUMNEZEU. Pe aceasta cale a cautarii indumnezeirii, in acest efort de inlaturare a voalului ignorantei – ignoranta fiind singurul obstacol care ne impiedica sa traim conform cu propria noastra natura Divina – ghid ne este insusi DUMNEZEU, singurul Invatator, Maestrul Suprem.

Vocatia omului este comuniunea cu Divinul

Ma Ananda Moyi supraveghea de aproape viata de ashram (asezamant spiritual) si a dat chiar reguli pentru cei care locuiau aici:

"“Ashram-ul este un loc sfant, in care gandurile omului sunt spontan indreptate catre DUMNEZEU. Toti locuitorii ashram-ului trebuie sa depuna eforturi consecvente pentru ca, prin rugaciunile lor, prin sadhana zilnica, prin ganduri nobile si meditatii profunde sa mentina o atmosfera foarte pura, cu adevarat divina.

1. In cazul in care o persoana in varsta sau mai avizata vorbeste, sa nu o intrerupeti pentru a vorbi voi. Daca aveti ceva de spus in problema care se discuta, puteti vorbi mai tarziu.

2. In discutia cu un prieten nu trebuie sa fiti ironici la adresa altora si nici sa-i criticati pe altii. Nu trebuie sa vorbiti de rau pe cineva la care observati cu claritate un comportament negativ.

3. Nu judecati oamenii si nici nu stati la discutii inutile. Vorbiti concis si numai atunci cand este cazul.

4. Daca cineva va insulta sau va acuza pe nedrept, inainte de intreprinde ceva, ganditi-va: "Doamne, ma supui la o proba. Ajuta-ma sa o trec. Sa-ti inteleg mesajul ce vine odata cu ea”. Nu urati niciodata pe nimeni, in nici o circumstanta.

5. Nu va ganditi si nici nu actionati negativ fata de altcineva. Urmariti Adevarul in gand, in vorba si in fapta.

6. Fiti intotdeauna bine dispusi.

7. Ramaneti intotdeauna calmi, senini si urmariti sa indepliniti tot ceea ce va propuneti.

8. Vorbiti cu calm, fermitate si inteligenta, avand o consideratie egala fata de toti cei care va asculta.

9. Urmariti ca toti ceea ce ganditi si faceti sa fie orientat catre atingerea scopului vostru ultim, Suprem, Eliberarea.

10. Comportamentul vostru sa fie deplin armonios si plin de curtoazie.

11. In tot ceea ce spuneti, fiti onesti si sinceri.

12. Cautati adevarul in fiecare clipa. Atunci cand fortele acumulate printr-o practica consecventa, prin Japa, meditatie, participarea la ceremonii religioase, studierea textelor sacre, intonarea cantecelor de slava a lui DUMNEZEU sunt orientate catre Divin, atunci cand sadhaka se abandoneaza total Fiintei Supreme, numai atunci este posibil sa il cunosti pe DUMNEZEU in mod direct, nemijlocit; si numai astfel prostia, cunoasterea eronata si suferinta sunt eliminate pentru totdeauna. Sensul existentei fiintei umane este aspiratia frenetica de a-l cunoaste pe DUMNEZEU. Vocatia omului este comuniunea cu Divinitatea."

"La fel cum corpul dumneavoastra are diverse atitudini atunci cand radeti, vorbiti sau va plimbati, la fel se poate manifesta cand atingeti o stare de samadhi. De fapt, corpul vostru fizic este permanent in aceeasi stare, permanent acelasi. Doar atitudinea voastra interioara este cea care se modifica si antreneaza diferitele posturi corporale, pe care voi le catalogati in obisnuite sau extraordinare. Universul este un joc divin la care participati si voi. Astfel ca, interpretati dupa propria voastra cunoastere, dupa propriul vostru nivel de constiinta, tot ceea ce vedeti, simtiti sau traiti”.


"Un copil care gaseste ceva frumos si pur fuge si il arata colegilor sai de joaca; eu fac acelasi lucru, aduc in fata voastra ceva nespus de frumos si de pur. Primiti si bucurati-va de ceea ce eu va ofer.”

Rumi - misticul sufit

Jalaluddin Rumi a fost un teolog genial, un reprezentant marcant al islamismului, invatat renumit, adorator al lui Dumnezeu si totodata unul din cei mai mari poeti mistici ai tuturor timpurilor. Numele sau intreg este Moulana Jalaluddin Mohammad Ebne Sheikh Bahauddin Mohammad Ebne Housseine Balkhi.
Numit Jalaluddin Balkhi de persani si de afgani, Rumi s-a nascut la 30 septembrie 1207 la Balkh, zona care a devenit mai târziu parte a Imperiului Persan, iar acum este in Afganistan. A incetat din aceasta viata la 17 decembrie 1273.

Rumi inseamna - “din Anatolia romana”. A fost cunoscut sub acest nume dupa ce el si familia sa au emigrat in 1219. S-au indreptat spre vest; au ajuns mai intâi la Nishapur, apoi Bagdad, Siria si Meca, iar in final s-au stabilit la Laranda, in Anatolia, la 80 km de Konya.

Tatal sau a fost un profesor renumit de sufism; a scris un tratat mistic numit “Gnosis” (Cunoasterea mistica). Se spune ca in perioada copilariei sale, Rumi s-a intâlnit cu multi maestri sufiti printre care si cu Farid al-Din Attar, care i-a dat o copie a celebrei sale lucrari “Cartea secretelor”- un poem mistic plin de forta, din care Rumi a citat de multe ori in scrierile sale. Attar a recunoscut de la inceput maretia sufletului acestui copil si vazându-l intr-o zi pe tatal lui Rumi care-si tinea baiatul de mâna a exclamat: “Iata un râu care trage dupa el un ocean.”

Sultanul din Konya l-a invitat pe tatal lui Rumi sa se stabileasca acolo. In acel loc Rumi si-a petrecut restul vietii, cu exceptia câtorva ani de studiu.

Rumi avea 22 de ani când a ajuns in Konya. Doi ani mai târziu tatal sau a murit, iar el a ramas in locul acestuia, fiind un profesor si indrumator spiritual foarte respectat in rândul sufitilor.

Sufismul este considerat a fi traditia mistica a islamului. Adeptii acestei cai spirituale au intemeiat ordine monastice, scoli cu o specificitate greu de inteles din perspectiva ratiunii occidentale. Pe lânga diferite forme de rugaciune, post, tehnici secrete de meditatie, calea sufita include arta ridicata la valoarea sa arhetipala profund spirituala si transformatoare. Muzica, poezia, dansul, pictura au devenit prin sufism cai pure de iluminare. Cuvântul “sufism” are aceeasi radacina cu alte doua cuvinte din limba araba si anume safa sau “puritate” si safwa adica “cei alesi”. Analogia dintre termenul sufism si puritate a facut ca aceata religie sa fie numita “purificarea inimii” (tasfyat al-qulub), iar aceasta implica modalitati foarte precise de evolutie, bazate pe meditatie.

Cu ajutorul tatalui sau si prin diferite circumstante de viata, Rumi a acumulat o extraordinara intelepciune si cunoastere spirituala pe aceasta cale. Dar toata aceasta cunoastere intelectuala a fost zdruncinata si recladita din radacini datorita intâlnirii cu un sufit ratacitor, Shams al-Din din Tabriz. Rumi era tânar, sobru, respectabil, corect. Shams avea peste saizeci de ani, era neconventional, liber, nebun de iubire pentru Dumnezeu. S-au recunoscut, suflete vii, pline de efervescenta cautarilor cele mai inalte si au devenit inseparabili.

Shams calatorea mult si se ruga pentru a gasi un om cu care sa impartaseasca ardoarea devotionala. A auzit intr-o zi o voce: “Ce vei da in schimb?” “Capul meu!” a raspuns Shams. “Cel pe care-l cauti este Jalaluddin din Konya.” A urmat astfel intâlnirea cu Rumi in anul 1244. Prietenia lor a fost un fenomen neobisnuit si plin de mister. Shams nu avea nici un fel de respect pentru autoritatile religioase. El vroia sa zboare in Inima Lui Dumnezeu. A aruncat toate cartile lui Rumi intr-o fântâna, iar Rumi si-a abandonat studiile. Petreceau luni de zile impreuna, fara sa aiba nevoie de nimic din aceasta lume, proiectati in tarâmul purei spiritualitati.

Aceasta comuniune extatica aproape permanenta a produs tulburari in rândul studentilor lui Rumi. Simtind aceste probleme Shams a disparut la fel de neasteptat precum venise. Se spune ca acela a fost momentul din care Rumi a inceput sa devina un mare poet, sa asculte muzica, sa se invarteasca in dansuri ametitoare si extatice ore in continuu.

Dupa un timp s-a auzit ca Shams este in Damasc, iar Rumi si-a trimis fiul sa ii aduca prietenul inapoi. Când Rumi si Shams s-au intâlnit din nou, au cazut amândoi unul la picioarele celuilalt asa incât nimeni nu putea sti cine era cel iubit, cine era cel indragostit, maestru sau discipol.

Shams s-a stabilit in casa lui Rumi si s-a casatorit cu o fermecatoare tânara alaturi de care a trait amorul sacru patruns de intelepciunea sufita.

Intre cei doi prieteni au inceput din nou discutiile mistice fara sfârsit si geloziile celor din jur i-au incercuit din nou.

In noaptea de 5 decembrie 1248, in timp ce Shams vorbea cu Rumi, a fost chemat pâna la usa din spate a casei si nu s-a mai intors niciodata. S-a presupus ca a fost omorât de elevii lui Rumi cu incuviintarea fiului sau – Allaedin. Astfel si-a dat Shams capul pentru implinirea unei prietenii mistice nemaiintâlnite vreodata. Se spune ca Shams si-ar fi acceptat moartea, pentru ca altfel nici o forta pamânteana nu ar fi putut sa omoare o astfel fiinta teribila care era totodata inzestrata cu uimitoare puteri spirituale.

Rumi a plecat s-l caute. Disparitia misterioasa a prietenului sau a acoperit lumea interioara a lui Rumi cu tristete, dar spiritul sau a invins. Mai târziu avea sa spuna:

“De ce sa caut? Sunt si eu la fel ca el.

Esenta lui vorbeste prin mine.

Ma cautam pe mine insumi.”

Unirea lor sufleteasca a fost completa.Dupa 13 ani, gasindu-si linistea, Rumi a scris lucrarea sa cea mai importanta – Mathnawi. Rumi s-a indreptat gradat spre lumea dansului mistic, extaziant, a muzicii si a poeziei. A fondat ordinul Mevlevi in care discipolii practicau Sama – ritualul dervisilor rotitori.

Dupa prima disparitie a lui Shams, Rumi a scris celebrele Ruba’iyat (1600 de catrene), iar Diwan-i-Shams-i-Tabriz (2500 de ode mistice) le-a scris dupa despartirea definitiva de prietenul sau. Nu trebuie uitata nici lucrarea in proza – Fihi-ma-Fihi bazata pe transcrierea invataturilor pe care Rumi le-a dat discipolilor sai si de asemenea scrisorile trimise unor persoane diferite, toate insa fiind marcate de maretia de netagaduit a sufletului sau.

Rumi si-a trait aproape intreaga viata urmarind sa afle cine este Rumi. Ca un adevarat yoghin, ca un credincios crestin sau intelept sufit, sensibil poet si lucid filozof, Rumi cautându-si esenta divina a fiintei continua sa se inalte catre Dumnezeu. Din aceasta frenetica ascensiune s-au desprins poemele sale, precum zborul lebedelor albe.

Mathnawi a fost rostita si nu scrisa de Rumi. Husam Chelebi, un discipol drag lui marturiseste: “El nu a luat nici o singura data pana atunci când a compus Mathnawi. Putea sa recite oriunde se afla, in lacasul dervisilor, la baile din Konya, in vie. Când incepea, eu scriam si mi-era greu sa pot mentine ritmul. Uneori recita zi si noapte multe zile la rând. Alteori nu compunea nimic luni de zile.”

In “Discursuri” Rumi ne spune:

“Exista un singur lucru pe lume care nu trebuie niciodata sa fie uitat. Daca uiti orice altceva, dar iti amintesti de acesta, nu ai ce sa regreti. Dar daca iti amintesti de orice altceva, dar nu de acesta, nu ai facut nimic toata viata ta.”

“Comuniunea cu Dumnezeu” este menirea omului de care el niciodata nu trebuie sa uite. Invatatura lui Mahomed proclama: “Cel care se cunoaste pe sine Il cunoaste pe Dumnezeu”, adevar care exprima si esenta sufismului lui Rumi.

“Am privit in inima mea si acolo L-am gasit pe El – nicaieri in alt loc”, descopera extaziat Rumi. Dumnezeu este “Constiinta care anima intregul univers. Nu exista decât Dumnezeu.” Orice idee de separare este o iluzie, inclusiv aceea ca noi suntem individualitati separate. Când ne trezim din acest vis aflam ca “Dumnezeu Il cauta pe Dumnezeu”.

Ca si alti mari mistici musulmani Rumi arata ca pentru a deveni constienti de comuniunea cu Dumnezeu trebuie sa ne daruim Lui Dumnezeu; sa dizolvam tendintele de separare in oceanul Lui de Iubire. Atunci vom experimenta “Gnosis”, “Iluminarea mistica” si devenim un “Gnostic”, un “Cunoscator”.

De altfel pentru Rumi iluminarea nu este o destinatie la care trebuie sa ajungem; este un continuu proces evolutiv. De aici si admiratia lui pentru Mahomed care de fiecare data când ajungea la un nivel superior de intelegere implora iertare pentru ignoranta de pâna atunci, ramânând mereu pe aripile aspiratiei catre o si mai inalta cunoastere, intelegere si profunda iluminare.

Rumi foloseste des metafora oglinzii si poezia lui este ea insasi ca o serie de oglinzi care se reflecta una in alta pâna la infinit. Prin aceste reflectari putem uneori prinde o raza a lui Dumnezeu sau a esentei fiintei noastre.

“Iti revelezi chipul in mii de oglinzi;

apari in fiecare oglinda.

Un singur Soare

straluceste in mii de ochiuri

de oglinzi.”

Personalitatea lui efervescenta este prezenta, traieste in fiecare vers. Toate cuvintele sunt impregnate de farmecul sau, de o forta fascinata. Poeziile sunt autobiografice in sensul in care, vorbind despre sufletul misticului vorbesc despre viata sa.

Intreaga sa opera ofera o viziune ampla asupra traditiei sufite. Ea este totodata o monumentala si magnifica perspectiva poetica a starilor mistice traite de Rumi.

Paramahamsa Yogananda

Paramahamsa Yogananda a fost un mare maestru spiritual al secolului XX care a urmarit sa reveleze Occidentului bogatia spirituala a Orientului si care a dorit sa trezeasca in sufletele semenilor lui dorul de Dumnezeu. S-a nascut pe 5 ianuarie 1895 la Gorakhpur in nord estul Indiei, in apropiere de muntii Himalaya. Numele lui de familie era Mukunda Lal Ghosh. Parintii lui erau amandoi practicanti Kriya Yoga si discipoli ai lui Lahiri Mahasaya.
Inca din copilarie, Paramahamsa Yogananda a avut o credinta puternica si o frenetica aspiratie catre Divin. Avand un inalt nivel spiritual, el isi amintea fragmente din existenta exterioara in care fusese un yoghin solitar pe varfurile inzapezite ale Himalayei si suferea foarte tare din cauza neputintei si limitarilor pe care i le impunea micutul lui trup. Dorinta lui cea mai fierbinte era dintotdeauna sa se intoarca in Himalaya si sa gaseasca un Maestru spiritual care sa ii ghideze mai departe practica spirituala.

Fiinta care a luminat primii ani ai existentei lui a fost Lahiri Mahasaya, al carui portret, asezat la loc de cinste in altarul familiei, era obiectul contemplarilor si devotiunii lui zilnice. Pentru el Lahiri Mahasaya era o prezenta vie, care il ajuta intotdeauna in situatiile dificile. In jurul varstei de 8 ani, bolnav fiind de holera asiatica, medicii declarasera ca nu are nici o sansa sa supravietuiasca. In ciuda faptului, el s-a autovindecat in mod miraculos prin contemplarea plina de daruire a fotografiei Maestrului.

Evenimentul tragic care i-a marcat profund copilaria a fost moartea mamei, fiinta care cu caldura, generozitatea si afectiunea ei insufletea intreaga familie. La un an de la moartea mamei sale, pe cand Mukunda avea 10 ani, Anata, fratele lui mai mare, i-a trimis mesajul pe care mama sa i-l incredintase pe patul de moarte. Ea si-a dorit ca fiul ei sa stie ca Lahiri Mahasaya ii daduse binecuvantarea sa pe cand Mukunda era inca in fasa si ca ii prezisese ca va fi yoghin, ca va urma invatatura sa si ca va aduce multe suflete in Imparatia lui Dumnezeu. Un alt sfant care venise intr-o zi in casa lor ii prezisese apropiata ei moarte si o rugase sa ii incredinteze lui Mukunda o amuleta de argint pe care era inscrisa o mantra. “El o va primi in momentul se va simti gata sa renunte la lume pentru a-l cauta pe DUMNEZEU”. Aceasta amuleta i-a trezit lui Mukunda amintiri uitate din alte vieti si l-a insotit si protejat pana in apropierea intalnirii cu Maestrul sau spiritual.

Intr-adevar, micul Mukunda era pregatit sa renunte la lume si a incercat de mai multe ori sa fuga in Himalaya, dar tatal lui i-a interzis sa faca acest lucru inainte de terminarea studiilor medii si l-a adus inapoi de fiecare data. Singura lui bucurie erau desele vizite pe care le facea fiintele sfinte care locuiau in apropierea casei lui.

Dupa terminarea studiilor secundare, el a plecat la ashramul din Benares condus de Swami Deyananda, unde spera sa se poata dedica meditatiei. Dar a fost dezamagit de disciplina stricta de acolo si de faptul ca o mare parte din timp era consacrata activitatilor gospodaresti si organizatorice. La scurt dupa aceea l-a intalnit intr-un mod miraculos pe Maestrul lui, Sri Yukteswar. Spre marea lui dezamagire, tocmai cand se bucura ca scapase de scoala, acesta i-a cerut sa urmeze studiile Colegiului din Calcuta, explicandu-i: „Candva vei merge in Occident. Oamenii vor gusta mai bucurosi intelepciunea antica a Indiei daca Maestrul hindus poseda o diploma universitara”.

Natura lui Paramahamsa Yogananda era iubire si devotiune pura. In viziunea lui, daruirea fata de Divin ar fi insemnat o viata retrasa petrecuta in meditatie pe culmile muntilor, ceea ce nu corespundea misiunii sale. Sri Yukteswar a fost cel care, prin exemplul sau stralucit, l-a pregatit pentru a-si indeplini misiunea ce implica o viata sociala intensa si dinamica. Maestru desavarsit, aflat in permanenta fuziune cu Constiinta Cosmica, Sri Yukteswar nu neglija si nu dispretuia aspectele practice ale existentei in aceasta lume si isi modela discipolii in asa fel incat ei poata face fata in mod exemplar solicitarilor de natura sociala.

In 1915, Paramahamsa Yogananda a absolvit Colegiul din Calccuta, dupa ce anii studentiei ii petrecuse mai mult in ashramul Maestrului sau decat in Universitate. Imediat dupa absolvirea Colegiului, el a facut legamantul de renuntare la lume si a intrat in Ordinul Swami.

Doi ani mai tarziu, in 1917, a infiintat o scoala pentru baieti la Dinika, in Bengal, urmarind sa le ofere copiilor o educatie cat mai complexa care sa ii pregateasca pentru o existenta mai armonioasa si dinamica atat in plan material, cat si in plan spiritual. A inceput cu sapte elevi, dar dupa un an, datorita generozitatii Maharajahului din Kasimbazar el a avut posibilitatea de a muta scoala, care avea din ce in ce mai multi elevi, in palatul de la Ranchi. Programele pentru invatamantul secundar contineau, pe langa disciplinele curente, si ore de agricultura, industrie, comert. Urmand idealul de educatie al inteleptilor, elevii invatau si metode yoghine de concentrare si meditatie, precum si un sistem de educatie fizica pus la punct de Paramahamsa Yogananda numit yogoda. Studiul era armonios imbinat cu practica spirituala, precum si cu munca fizica pe terenul agricol al scolii si cu treburile gospodaresti. Paramahamsa Yogananda era foarte apropiat de elevii lui, inconjurandu-i cu multa caldura si afectiune in timp ce le indruma pasii spre atingerea idealului spiritual.

In 1920, Paramahamsa Yogananda a primit o invitatie pentru a reprezenta India la Congresul International al Religiilor, care se tinea in acel an la Boston. El a plecat in America, avand atat binecuvantarea Maestrului lui spiritual, cat si pe cea a lui Babaji, Mahavatarul vesnic tanar, care l-a vizitat inainte de plecare, spunandu-i:

“Tu esti cel pe care l-am ales pentru a raspandi in Occident Kriya Yoga. Cu multi ani in urma l-am intalnit pe maestrul tau, Sri Yukteswar , la Kumbha Mela. Atunci l-am anuntat ca te voi conduce la el pentru a te instrui“.

Desi oarecum inhibat la inceput de reputatia materialista a Occidentului si de lipsa obisnuintei de a vorbi in public, cu atat mai putin in limba engleza, gratiei inspiratiei divine Paramahamsa Yogananda si-a indeplinit in mod desavarsit misiunea sa. Pe 6 octombrie 1920 a tinut prima sa conferinta in America, la Congres. El a ramas in America dupa inchiderea Congresului si a petrecut urmatorii patru ani in Boston tinand conferinte, deschizand cursuri de yoga si publicand o culegere de poezii, Cantecele sufletului.

In 1924, a traversat America tinand conferinte in fata a mii de oameni, turnee care s-a incheiat cu o vacanta in nord, in Alaska. La sfarsitul anului 1925, cu ajutorul unor discipoli generosi, si-a stabilit resedinta pe Domeniul Muntelui Washington, Los Angeles. In toata decada 1920 – 1930, americanii, cu zecile de mii, au urmat cursurile sale de yoga. In 1929, Paramahamsa Yogananda le-a dedicat o noua carte de rugaciuni, Soaptele eternitatii.

In 1935, s-a intors in India la chemarea subtila a Maestrului sau, care se pregatea sa paraseasca aceasta lume. In drumul spre India el s-a oprit mai intai la Londra, apoi a strabatut impreuna cu insotitorii lui Europa, vizitand-o pe Therese Neumann, precum si numeroase locuri sfinte de pe tot cuprinsul continentului. In India i s-a facut o primire deosebit de calda, iar reintalnirea cu Maestrul lui, Sri Yukteswar , a fost o emotie si o bucurie pe care cuvintele nu o pot reda. Scurta perioada petrecuta in India a fost una de activitate intensa, punctata de vizite la fiintele sfinte pe care Paramahamsa Yogananda le indragea atat de mult. El a participat cu o mare bucurie la ritualurile funerare ale Maestrului sau, dar a avut bucuria de a-l reintalni dupa cateva luni, cand Sri Yukteswar s-a materializat in mod miraculos in fata sa, relevandu-i unele mistere ale existentei in lumile subtile superioare din punct de vedere spiritual si demonstrand printr-o noua experienta nemurirea spiritului.

La sfarsitul anului 1936, Paramahamsa Yogananda se intoarce in America, dupa ce mai intai tine o serie de conferinte la Londra. Discipolii care il asteptau in California construise intre timp ashramul de la Encinitas, pe care i l-au oferit in semn de bun venit. In mijlocul splendorilor de pe malul Pacificului, Paramahamsa Yogananda a dus la bun sfarsit o opera proiectata de mai multa vreme: Cantecele cosmice – cuvintele in engleza si muzica pentru aproape 40 de imnuri, unele originale, altele adaptari ale melodiilor stravechi. Opera sa mai include textul unei interpretari spirituale a vietii lui Iisus care a aparut periodic in revista Self – realization si o traducere comentata a Bhagavad Gitei (1951). Paramahamsa Yogananda si-a parasit corpul fizic la 7 martie 1952.

Moartea sa i-a umplut de uimire pe discipolii occidentali, deoarece corpul fizic al Maestrului si-a pastrat stralucirea si prospetimea nealterate dupa ce spiritul l-a parasit. Sicriul a fost inchis la 20 de zile dupa deces fara ca trupul neinsufletit sa prezinte cele mai mici urme de descompunere.

Scoala de yoga pe care el a fondat-o in America se numesta Self – Realization Fellowship, iar cea din India Yogoda Sat – Sanga Brahmacharya Vidyalaya.

Opera sa fundamentala ramane Autobiografia unui yoghin. Aceasta carte fiind un document spiritual de o inestimabila valoare, deoarece prezinta viata si realizarile unor fiinte divine care au trait in India in secolul trecut si la inceputul acestui secol, multe dintre faptele relatate putand sa para de necrezut pentru o minte inchistata de prejudecati si dogme. El descrie cum a intalnit fiinte care aveau puterea de a fi simultan in doua locuri (sfantul cu doua corpuri), fiinte care pluteau prin aer (levitau), care aveau puterea de a impregna cu un anumit parfum diverse obiecte, care traiau fara a consuma nici un fel de hrana (Therese Neumann, Giri Bala), relateaza cateva cazuri de vindecari miraculoase si de inviere a mortilor. Sri Yukteswar i-a marturisit discipolului sau ca scrierea acestei carti fusese prezisa de Lahiri Mahasaya in felul urmator: “ La 50 de ani dupa moartea mea, viata mea va fi descrisa intr-o carte, datorita profundului interes fata de yoga in Occident. Acest mesaj yoghin va face inconjurul globului, ajutand la stabilirea unei fraternitati umane, nascuta din perceptia directa a Tatalui unic".”

Paramahamsa Yogananda a facut cunoscuta Stiinta Kriya Yoga unui numar foarte mare de discipoli din intreaga lume. Dar el a pus accentul asupra practicii spirituale subliniind ca o intelegere teoretica, daca nu este insotita de o practica sustinuta, este lipsita de valoare. Referitor la acest aspect, Paramahamsa Yogananda le spunea discipolilor sai:

“Cel care doreste sa ajunga un virtuos al pianului va practica zilnic 12 ore pe zi. Daca practica numai cateva minute, cu mintea distrata, gandindu-se la altceva, nu va ajunge niciodata un bun pianist. La fel se intampla si cu fiinta care porneste in cautarea lui Dumnezeu. Cum ai putea sa speri ca Il vei gasi daca vei incerca numai pe jumatate? Va fi foarte dificil sa-l gasesti pe Dumnezeu. Daca un pianist trebuie sa munceasca foarte mult ca sa ajunga o personalitate, cu atat mai mult un aspirant trebuie sa se focalizeze in meditatia sa pentru a reusi sa inteleaga Infinitul. Pentru a va incuraja o sa va spun ca pe calea spirituala toti cei care vor depune eforturi sincere vor ajunge cu siguranta la tinta. Nu poti sa spui acelasi lucru in cazul ambitiilor terestre. Nu oricine poate deveni un celebru pianist pentru ca, indiferent de domeniul de activitate, in varf este loc doar pentru cateva persoane. Insa toti oamenii pot sa realizeze plenar ca sunt copiii lui Dumnezeu”.

Paramahamsa Yogananda a fost un mare maestru spiritual al acestui secol care a urmarit sa reveleze Occidentului bogatia spirituala a Orientului si care a dorit sa trezeasca in sufletele semenilor lui dorul de Dumnezeu.

“ Cum sa-l iubesti pe DUMNEZEU? Iubeste-L asa cum un sarac iubeste banii, asa cum un inecat tanjeste dupa o gura de aer, asa dupa cum o fiinta ratacita in desert tanjeste dupa o cana de apa. Iubeste-L cu inflacararea primei iubiri a tuturor indragostitilor. Atunci cand vei invata sa-L iubesti cu toata inima ta, atunci Il vei gasi. Doar atunci vei fi cu adevarat yoghin, fiinta ce a atins uniunea cu Dumnezeu.

Contopirea cu Fiinta Preaiubita Cosmica este cea mai minunata experienta posibila. Este vis in vis, bucurie in bucurie, un milion de divine iubiri intr-una singura ce-ti vor topi inima. In orice punct din spatiu te-ai afla, vei primi dragostea Sa, stralucind cu intensitatea a milioane de sori. De fiecare data cand vei gandi ca ai epuizat dragostea Lui vei simti cum un val infinit te cuprinde si te topeste in fericire. Acesta este extazul divin!”

Nirvanashaktam - Sase strofe despre eliberare - de Shankara

CIDANANDARUPAH SHIVOHAM SHIVOHAM

(Sunt Constiinta si Fericire fara Forma, sunt SHIVA. sunt SHIVA)


Nu sunt nici intelectul, nici gandirea si nici simtul eului, nici mintea.

Nu sunt nici auzul, nici gustul, nici mirosul, nici vederea.

Nu sunt nici eterul, nici pamantul, nici focul, nici aerul.

CIDANANDARUPAH SHIVOHAM SHIVOHAM

(Sunt Constiinta si Fericire fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA)



Nu sunt nici suflul vital (PRANA), nici cele cinci eteruri vitale (PANCHA VAYUS).

Nu sunt nici cele sapte componente ale corpului, nici cele cinci invelisuri (KOSHAS).

Nu sunt nici cele cinci organe de actiune (organul vorbirii, mana, piciorul, organele de procreere si excretie).

CIDANANDARUPAH SHIVOHAM SHIVOHAM

(Sunt Constiinta si Fericire fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA)



Nu sunt nici aversiune, nici atractie, nici aviditate, nici ratacire.

Nu cunosc nici orgoliul, nici invidia.

N-am nici obligatii, nici interese, nici dorinte, nici pasiuni.

CIDANANDARUPAH SHIVOHAM SHIVOHAM

(Sunt Constiinta si Fericire fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA)



Pentru mine nu exista nici actiunile bune, nici actiunile rele, nici placerea, nici suferinta.

Nu exista nici macar incantatiile rituale, locurile sfinte, Vedele sau actul sacrificial.

Nu sunt nici placerea, nici obiectul placerii si nici agentul placerii.

CIDANANDARUPAH SHIVOHAM SHIVOHAM

(Sunt Constiinta si Fericire fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA)



Nu cunosc nici moartea, nici indoiala, nici diferentele de casta.

Nu am nici tata, nici mama, caci eu sunt nenascut.

Nu am nici un prieten, nici o ruda, nici un maestru, nici un discipol.

CIDANANDARUPAH SHIVOHAM SHIVOHAM

(Sunt Constiinta si Fericire fara Forma, sunt SHIVA, sunt SHIVA)



Sunt etern, neschimbat si fara forma.

Prin ubicuitatea mea exist pretutindeni.

Nu sunt atasat de organele de simt si de aceea nu am nici o dorinta.

Nu cunosc nici libertatea, nici robia,

CIDANANDARUPAH SHIVOHAM SHIVOHAM

Filozofia nondualista a lui Shankara

BRAHMAN" - Existenta, Cunoastere si Beatitudine Absoluta - este real. Universul nu este real. BRAHMAN si ATMAN sunt una." SHANKARA realizeaza o sinteza a filosofiei sale in aceste afirmatii. Care sunt implicatiile acestor propozitii, ce vrea el sa spuna prin afirmatiile "real" si "nereal"?

SHANKARA accepta a fi real doar ceea ce nu se schimba niciodata si nu inceteaza niciodata sa existe. Dand aceste definitii, el urmeaza de fapt invataturile UPANISHADELOR si ale maestrului sau GAUDAPADA Nici un obiect, nici un fel de cunoastere nu poate fi real la modul absolut daca existenta sa este doar temporara. Realitatea Absoluta implica existenta permanenta. Daca vom considera diferitele noastre experiente m timpul starilor de veghe si somn, vom vedea faptul ca experientele din vis simt contrazise de experientele din starea de veghe si vice-versa, iar toate acestea inceteaza in starea de somn fara vise. Cu alte cuvinte, orice obiect al cunoasterii, extern sau intern - deoarece un gand sau o idee este un obiect al cunoasterii interioare - este supus modificarilor si deci, conform definitiei lui SHANKARA, este "nereal".

Ce este atunci Realitatea ce se afla dincolo de toate experientele noastre? Exista un singur lucru care niciodata nu ne paraseste - Constiinta profunda, Constiinta Sinelui. Doar aceasta este sursa tuturor experientelor. Iar aceasta Constiinta este reala, este Sinele Absolut. In starea de somn fara vise, de asemenea, Sinele real este prezent ca martor, in timp ce simtul egoului, pe care noi il numim "noi insine", individualitatea noastra, se cufunda temporar in ignoranta (AVTDYA) si dispare. Filosofia VEDANTA se plaseaza intr-o pozitie centrala intre curentul realismului si al idealismului.

Realismul si idealismul din occident simt bazate amandoua pe o distinctie intre minte si materie; filosofia indiana pune mintea gi materia m aceeasi categorie - amandoua sunt obiecte ale cunoasterii. Totusi, SHANKARA nu trebuie sa fie considerat un precursor a lui BERKELEY : el nu spune ca lumea este nereala doar pentru ca existenta sa depinde de perceptiile noastre. Lumea, conform filosofiei lui SHANKARA, "este si nu este". Aceasta nerealitate fundamentala poate fi inteleasa luand ca referinta spirituala ultima experienta unui suflet iluminat. Cand sufletul iluminat dobandeste constiinta transcendenta, el realizeaza Sinele (ATMAN) ca fiind pura Beatitudine si Inteligenta, "Unicul fara secund". In aceasta stare de constiinta, orice perceptie a multiplicitatii inceteaza, nu mai exista sentimentul de "al meu si "al tau", lumea, asa cum o cunoastem in mod obisnuit, dispare. Atunci Sinele straluceste, revelandu-se ca Unicul, Adevarul, BRAHMAN, baza acestei aparente a lumii. Aparenta lumii, asa cum este experimentata ea in starea de veghe, poate fi asemuita, spune SHANKARA, cu un sarpe imaginar, care se dovedeste a fi, atunci cand ne apropiem, nimic altceva decat o bucata de franghie. Cand adevarul este cunoscut, noi nu mai suntem inselati de aparenta - asa cum aparenta sarpelui dispare in realitatea franghiei, tot astfel, lumea se dizolva m BRAHMAN. Alte sisteme filosofice hinduse - SAMKHYA, YOGA sau NYAYA - sustin ca lumea fenomenala are o realitate obiectiva si chiar afirma ca ea nu este aparenta pentru ochii unei fiinte eliberate. ADVAITA VEDANTA (VEDANTA nondualista) difera de acestea intr-un punct esential: ea neaga realitatea ultima a lumii gandurilor si a materiei. Mintea si materia, obiectele finite si relatiile intre ele sunt o percepere deformata a lui BRAHMAN si nimic altceva - aceasta este ceea ce SHANKARA afirma.

NATURA LUMII APARENTE

Atunci cand SHANKARA afirma ca lumea gandurilor si a materiei nu este reala, aceasta nu inseamna ca el spune ca este nonexistenta. Aceasta aparenta a lumii este si nu este. In starea de ignoranta (starea de constiinta a omului obisnuit) ea este experimentata si exista asa cum ne apare. In starea de iluminare, ea nu mai este experimentata astfel si din acest punct de vedere inceteaza sa existe. SHANKARA nu afirma ca o experienta ar fi nonexistenta atata timp cat ea este sau a fost experimentata. El face insa o distinctie, in mod firesc, intre o iluzie individuala, apartinand unei anumite fiinte, si iluzia universala sau iluzia lumii. Pe prima el o numeste PRATIBHASIKA (iluzorie) iar pe a doua VYAVAHARIKA (fenomenala). De exemplu: visul unui om este iluzia Sa individuala; atunci cand se trezeste, iluzia inceteaza, dar iluzia universala - iluzia lumii fenomenale - continua si in timpul starii de veghe, de-a lungul intregii sale existente, pana cand el devine constient de Adevarul Ultim, prin cunoasterea lui BRAHMAN.

SHANKARA face, de asemenea, o alta distinctie intre aceste doua feluri de iluzie si acele idei care sunt nereale si imaginare, care reprezinta o imposibilitate totala sau pur si simplu o contradictie de termeni - cum ar fi, da el exemplu, fiul unei femei sterpe. Aici noi ne confruntam deci cu un paradox - lumea este si nu este. Ea nu este nici reala si nici nonexistenta. Si totusi, acest aparent paradox, este pur si simplu o stare de fapt, o stare pe care SHANKARA o numeste MAYA. Aceasta MAYA, aceasta lume aparenta, isi are baza in BRAHMAN, Supremul Absolut. Conceptul de MAYA se aplica doar lumii fenomenale care, conform filosofiei lui SHANKARA, consta din nume si forme. Ea nu este nonexistenta si totusi difera de Realitate, de BRAHMAN, de existenta caruia ea depinde. Ea nu este reala deoarece dispare in lumina beatifica a Cunoasterii Supreme a lui BRAHMAN. Lumea aparenta este MAYA; doar Sinele, ATMAN, este REAL.

Ma Anandamoyi

Extras din lucrarea "Jocul Divin - viata ca extaz" de Ma Anandamoyi, ed. Kamala.

Aveti grija de lucrurile din viata de zi cu zi. Nu le considerati superficiale. Insa intotdeauna, fiti cu ochii pe Dumnezeu.
Daca veti face intocmai, veti vedea ca exprimarile „ACESTA ESTE” si „EU” sunt la fel de legate intre ele ca umbra si copacul.
„EU” este o umbra proiectata a sintagmei „ACESTA ESTE”.
Urmarind umbra ajungem la picioarele copacului.
In acelasi mod ajungem la Dumnezeu ducand o viata normala, cu toate ocupatiile specifice ei, INSA fara sa IL pierdem din vedere.

Nu exista nimic la care sa renuntam. Trebuie sa gasim, mai degraba, elanul care ne impinge sa razbatem prin viata. Dupa toate elanurile ei limitate, fiinta umana trebuie sa gaseasca Marele Elan.

Spiritul serviciului, al adevaratului Serviciu, nu urmeaza nici o regula prestabilita. Este atat de personal incat nu accepta nici o indrumare. Intr-o zi, in timp ce „va faceti serviciul” in mod conventional, va vine inspiratia!
Din acel moment, tot ce este de facut se va face cu inspiratie.

Da. Dumnezeu poate fi vazut. Putem sa Ii vorbim, la fel cum eu va vad si va vorbesc!

Jocul zeului Krishna poate fi cu greu inteles de cei care s-au eliberat de aceasta viata.
A fi eliberat presupune eliberarea de legaturile care ne inlantuiau.
Sa fii liber e cu totul altceva!
Cei care sunt liberi inteleg jocul zeului Krishna.
Aceste jocuri incep acolo unde se incheie Vedanta.
Este inefabil.
In acest joc, nu exista decat o fiinta.
E vorba de Radha si de toate adoratoarele, de turmele lor, si toate intr-Unul Singur. Krishna se regaseste in el insusi in toate modurile de a fi si de a exista.


In lume, nimic nu este izolat. Totul interactioneaza cu totul. Creatia, conservarea, distrugerea sunt unul si acelasi eveniment. Insa modul vostru de a va trai viata v-a facut sa luati totul gresit. Va regasiti impietriti in voi insiva. Va trebui sa va revizuiti total modul de raportare la lumea exterioara. Nu exista nici o problema cand totul se afla la locul sau.

Faceti tot ce va sta in putinta. Dumnezeu va face restul.
Dezlegati ce puteti. Restul se va dezlega de la sine.

Ce inseamna sa inclini? Sa versi continutul unui vas. Sa ne inclinam inseamna sa ne varsam tot continutul. Spuneti ca va este plin capul de idei, de impresii... Insa cand va aplecati, nu iese nimic. Ca dintr-o solnita umeda, nimic nu iese prin gauri!

Mergeti la baia publica. Sa admitem ca nu ar exista decat una, insa plecati din locuri diferite; atunci, pentru a ajunge acolo, drumurile sunt diferite. De asemenea, religia e una si toate practicile aspira la acelasi tel. Pentru a corespunde situatiei fiecaruia, ele par foarte diferite.

Nu exista „gratie” decat atat timp cat tu si cu mine ne percepem diferiti.
Dupa uniunea noastra, cine isi revarsa gratia asupra cui?
Si Dumnezeu are capriciile sale. El este perfect in orice privinta. De ce nu ar avea si El capricii?

Din moment ce actionati functie de motivatii, ii atribuiti si lui Dumnezeu motivatii. In realitate... nu e vorba despre nimic de genul acesta.

Focul arde, ne arde daca ne apropiem de el, fie ca vrem sau nu. Daca va apropiati de Divinitate fara sa stiti, e acelasi lucru. Desigur, un obiect prins in gheata nu va arde dintr-o data. Insa focul il va inmuia. Daca va apropiati de o fiinta aflata in comuniune cu Divinitatea, riscati sa ramaneti marcat...

Ca sa il atingeti pe Dumnezeu, tot ce aveti de facut este sa va puneti in miscare dupa indicatiile pe care vi le da maestrul. O data porniti la drum, totul merge de la sine. Sa presupunem ca vreti sa mergeti la Gange. Mai intai intrebati pe cineva incotro sa mergeti. El va va spune. Apoi, chiar daca va pierdeti, alte persoane va vor spune incotro sa va indreptati. Veti ajunge cu siguranta.
Totul este sa fiti mereu in miscare. Chiar daca prima persoana care v-a indicat drumul bun nu va insoteste pana la Gange, veti ajunge oricum acolo prin propriile mijloace.

Numesc Scripturile orarul cailor ferate. Vreti sa mergeti cu trenul dintr-un punct in altul. Toate statiile sunt marcate pana la destinatie. Insa doar numele lor. Cum sa va faceti o idee despre locurile acestea? Este imposibil. Ba mai mult, nu sunt marcate toate localitatile, ci doar cele mai importante. Scripturile nu spun nici ele totul despre o cale spirituala. Ele indica doar marile etape. Nu veti gasi in ele multitudinea de experiente ce pot surveni, nici nuantele infinite ale evolutiei spirituale. Putem inventaria schimbarile cromatice ale unui rasarit? Scripturile nu pot avea ultimul cuvant in materie de cautare spirituala. Ele ne indica doar marile linii si nici chiar pe toate. Iata de ce vom spune ca tot ce se gaseste in Scripturi este la fel de adevarat ca tot ce nu se gaseste acolo...

A spune: ”Dumnezeu se reveleaza prin liniste” nu are sens. Cunoasterea Suprema nu este dobandita „prin” ceva. Cunoasterea Suprema se arata din ea insasi. Insa, pentru a indeparta ceea ce o „voaleaza”, unele practici si discipline spirituale se dovedesc oportune.

Misterul universului se arata celui care cu adevarat stie sa atinga „nu conteaza ce”.

”Spiritul” este agitat. Fara indoiala se zbate din toate puterile si nu se linisteste decat cand, in sfarsit, isi capata dreptul sau originar: atitudinea pura de A FI.

Nimic nu trebuie fortat. Este de ajuns sa favorizezi un cadru armonios si cei apropiati se vor dezvolta de la sine. Cel mai suculent fruct este cel pe care il lasati sa se coaca in liniste sub creanga lui.

“A te darui fara a astepta nici un rezultat” e inca o dorinta a unui rezultat! Cu toate acestea, aspiratia la actiunea non-egoista va ajuta poate fiinta sa si-o indeplineasca. Dumnezeu ofera instructiuni in toate modurile. Putem invata de la copaci, de la animale. Caci Gurul este omniprezent.

E VAZUT, VAZUT cu adevarat, ceea ce o data vazut indeparteaza orice dorinta de a mai fi vazut.
E AUZIT, AUZIT cu adevarat, ceea ce o data auzit indeparteaza orice dorinta de a mai fi auzit.

A nu mai crede in nimic este o etapa normala in orice cautare spirituala. Intr-o anumita privinta, Scripturile induc in eroare. Orice tentativa de a inchide in cuvinte si concepte ceea ce este inexprimabil denatureaza sau falsifica. Insa sa declari sau sa scrii ca Scripturile sunt false e o alta forma de Scriptura...

„A face” si „a fi” sunt atat de diferite in ceea ce priveste meditatia! Incercam sa meditam, „facem” meditatie, insa in ziua in care meditatia emana de la sine, ea „Este”. Ce lume diferita!

Vedeti. Primiti o educatie comparabila. Va raportati la aceleasi carti.
Unii fac conferinte pe tema lor, altii poeme...

O usa baricadata poate fi fortata in doua moduri: fie o doborati, fie va culcati in fata ei. Astfel ne invingem pe noi insine!

Viziunile, „vibratiile” se manifesta atat timp cat suntem in lumea lui „eu vreau”. Din momentul in care ne intoarcem la adevarata noastra natura, aceste „distinctii” dispar.

Linistea adevarata apare atunci cand gandirea nu mai are unde sa patrunda. In realitate, nu conteaza daca exista sau nu gandire, daca vorbim sau nu!

Un prunc nu stie sa spuna „mama”, si totusi, cand plange, mama lui stie ca o cheama si fuge la el.
Acest lucru nu mai functioneaza si pentru cei mari!...
Astfel, atat timp cat traim in ignoranta, putem sa il chemam pe Dumnezeu prin orice metoda. El intelege.

Spatiul sacru al inimii-Melchizedek, Drunvalo

Din inima lui Drunvalo, către a voastră:
„Cu mult timp în urmă, noi, oamenii, am folosit o formă de comunicare şi de simţire care nu implica deloc creierul. Mai degrabă, ea provenea dintr-un loc sacru din inima noastră.
La ce bun să descoperim din nou acest loc, într-o lume în care cea mai mare religie este ştiinţa şi logica minţii? Nu ştiu eu, oare, că aceasta este o lume în care emoţiile şi sentimentele sunt cetăţeni de categoria a doua? Ba da, ştiu acest lucru.
Însă învăţătorii mei m-au rugat să vă reamintesc cine sunteţi voi cu adevărat. Voi sunteţi mai mult decât o simplă fiinţă umană - mult mai mult - întrucât în interiorul inimii voastre se află un loc - un loc sacru - în care lumea poate fi refăcută, la propriu, prin co-creare conştientă. Dacă îmi daţi voie, vă voi arăta ceea ce mi s-a arătat şi mie.”
* Să începem cu mintea
* A vedea în întuneric
* A învăţa de la triburile indigene
* Spaţiul sacru al inimii
* Unirea dintre Cer şi Pământ
* Părăsirea minţii şi pătrunderea în spaţiul inimii
* Meditaţia spaţiul sacru al inimii
* Mer-Ka-Ba şi spaţiul sacru al inimii
* Co-crearea conştientă dinăuntrul inimii şi al minţii
Drunvalo Melchizedek studiază conştiinţa pură şi potenţialul uman, de aproape patruzeci de ani. Cercetarea sa asupra redescoperirii corpului de lumină uman, asupra Mer-Ka-Ba şi a felului în care Geometria Sacră este inclusă în cadrul corpului de lumină şi al întregii creaţii, a fost împărtăşită prin ateliere de lucru şi cărţi - acesta fiind modul în care el a adus lumii viziunea Florii Vieţii şi a Mer-Ka-Ba.
Lucrarea sa, Spaţiul Sacru al Inimii, alături de tehnicile care vă conduc în acest spaţiu sfânt, pătrunde şi mai adânc în posibilităţile potenţialului uman şi în însuşi procesul creaţiei. În cadrul acestor pagini, Drunvalo îşi împărtăşeşte cunoaşterea şi vă arată felul exact în care puteţi dobândi această stare străveche de conştiinţă - aşa încât, într-un final, să puteţi îndeplini, în viaţa de zi cu zi, ceea ce visaţi în inimă. Astfel, o viaţă frumoasă şi plină de tot ce vă doriţi, urmată de înălţarea în lumile superioare, poate să devină o realitate firească în spaţiul inimii voastre. Alăturaţi-vă lui Drunvalo şi deveniţi o parte a acestui grup mare de oameni care au descoperit bucuria de a trăi în spaţiul în care voi şi Dumnezeu Una sunteţi.