Dumnezeu este perfect, infinit fericit."„...preafericitul şi unicul Suveran, Regele regilor şi Domnul domnilor, singurul care este nemuritor, care există într-o lumină de nepătruns...” (Epistola I către Timotei 6, 15-16)
Bucuria de care Dumnezeu este plin, este una din bogăţiile Existenţei Sale.
Dumnezeu este pură şi eternă Beatitudine. Ce bucurii i s-ar putea aduce? Ce atribut îi putem acorda fericirii Sale? Care este posibilitatea de a adăuga o fericire finită fericirii Sale infinite?
joi, 10 iunie 2010
Sfântul Irineu
Slava lui Dumnezeu este omul.
Fiul şi Sfântul Duh sunt cele două mâini ale Tatălui.
Fără Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi, prin aceasta, a început recapitularea noastră în Sine.
Hristos S-a întrupat pentru o operă universală, reintegrând şi aducând toate lucrurile în Sine.
Dumnezeu va avea întotdeauna ceva ce să-l înveţe pe om, iar omul va avea întotdeauna ceva de învăţat de la Dumnezeu.
Sfântul Irineu scria: „Nu tu îl faci pe Dumnezeu, ci Dumnezeu te face pe tine (...). Căci actul creaţiei este propriu bunătăţii lui Dumnezeu, iar a fi creat este propriu naturii umane.” (Contra Haereses, IV, 32). În acelaşi sens, Sfântul Irineu arăta că Logosul, prin însăşi natura sa, este Salvator. Omul este, la rândul său, „o fiinţă care trebuie salvată„ (Contra Haereses, III, 3). Am putea spune la fel de bine: specific naturii divine este să creeze şi să ofere; însă, a fi creat şi a primi este specific creaturii. Dumnezeu, cu siguranţă, nu are nevoie de nimic: cum ar putea el să dobândească ceva?
Fiul şi Sfântul Duh sunt cele două mâini ale Tatălui.
Fără Dumnezeu nu este posibil a-L cunoaşte pe Dumnezeu.
Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi, prin aceasta, a început recapitularea noastră în Sine.
Hristos S-a întrupat pentru o operă universală, reintegrând şi aducând toate lucrurile în Sine.
Dumnezeu va avea întotdeauna ceva ce să-l înveţe pe om, iar omul va avea întotdeauna ceva de învăţat de la Dumnezeu.
Sfântul Irineu scria: „Nu tu îl faci pe Dumnezeu, ci Dumnezeu te face pe tine (...). Căci actul creaţiei este propriu bunătăţii lui Dumnezeu, iar a fi creat este propriu naturii umane.” (Contra Haereses, IV, 32). În acelaşi sens, Sfântul Irineu arăta că Logosul, prin însăşi natura sa, este Salvator. Omul este, la rândul său, „o fiinţă care trebuie salvată„ (Contra Haereses, III, 3). Am putea spune la fel de bine: specific naturii divine este să creeze şi să ofere; însă, a fi creat şi a primi este specific creaturii. Dumnezeu, cu siguranţă, nu are nevoie de nimic: cum ar putea el să dobândească ceva?
Sfântul Toma d'Aquino
Rugăciunea nu este urmarea meritelor noastre, ci a îndurării lui Dumnezeu.
Lucrurile pe care le iubim ne spun cine suntem.
Mă tem de omul unei singure cărţi.
Înţeleptul îşi conduce steaua, ignorantul este condus de ea.
În intelect nu este nimic mai mult decât ceea ce a fost înainte în simţuri.
Pentru orice faptă de iubire pornită dintr-un suflet, acesta merită viaţa de veci.
A transmmite celorlalţi rodul contemplaţiei este un lucru mai măreţ decât contemplaţia însăşi.
Este mai de dorit minimul de cunoaştere a lucrurilor foarte importante decât cunoaşterea socotită foarte sigură a lucrurilor foarte mărunte.
Lucrurile pe care le iubim ne spun cine suntem.
Mă tem de omul unei singure cărţi.
Înţeleptul îşi conduce steaua, ignorantul este condus de ea.
În intelect nu este nimic mai mult decât ceea ce a fost înainte în simţuri.
Pentru orice faptă de iubire pornită dintr-un suflet, acesta merită viaţa de veci.
A transmmite celorlalţi rodul contemplaţiei este un lucru mai măreţ decât contemplaţia însăşi.
Este mai de dorit minimul de cunoaştere a lucrurilor foarte importante decât cunoaşterea socotită foarte sigură a lucrurilor foarte mărunte.
Tereza d'Avila (1515-1582)
Tereza d'Avila (28.03.1515 – 4.10.1582)
Cea mai cunoscută dar în acelaşi timp cea mai misterioasă întâlnire cu îngerii rămâne cea a Terezei d’Avila, una dintre soţiile mistice ale lui Iisus. Întâlnirea între înger şi reformatoarea ordinului Carmel, prima femeie doctor a bisericii, a fost imortalizată de sculptura lui Bernini (1598- 1680) cu numele „Transverberaţia sfintei Tereza”.
Transverberaţia angelică a fost descrisă de către carmelită astfel:
„Vedeam în partea stângă, în apropierea mea un înger care avea un aspect uman. Nu era mare, ci micuţ şi extrem de frumos; chipul său era luminos, şi părea a fi cel mai elevat dintre toţi cei care îl înconjurau, părea tot înflăcărat de iubire. Erau cei care sunt numiţi heruvimi, chiar dacă nu mi-a precizat numele. Este în ceruri, am observat foarte clar acest aspect, o mare diferenţă între anumiţi îngeri, pe care nu aş putea o explica.
Am văzut astfel un înger care ţinea în mână o lance lungă de aur, la a cărui extremitate se afla cred o flacără. Am avut sentimentul că a îndreptat-o către inima mea şi a aprins-o până în străfunduri. În momentul în care a retras-o către el am rămas îmbrăţişată de o imensă iubire divină. Durerea pe care o resimţeam era aşa de vie încât mă făcea să gem. Dar suavitatea acestui chin excesiv era aşa de puternică, încât sufletul îşi dorea să fie fără sfârşit, şi nu se mai putea mulţumi cu nimic altceva în afara lui Dumnezeu. Nu era vorba de o suferinţă fizică, era de natură spiriuală. Era un schimb atât de suav de iubire între suflet şi Dumnezeu, încât l-am rugat pe Dumnezeu ca în marea Sa bunătate să aibă milă de cei care nu vor avea încredere în cuvântul meu.”
Inima în cauză a fost conservată şi se află şi în ziua de astăzi expusă la biserica Carmelitelor d'Alba din Tormes. Această inimă pătrunsă de focul iubirii divine, are propria sa poveste, independentă de a celei care a posedat-o: se umflă, devine strălucitoare, sparge tubul de cristal pe care îl conţine. În urma unui studiu aprofundat, chirurgul Manuel Sanchez a realizat o descriere detaliată: „O deschizătură sau o ruptură transversală poate fi remarcată în partea superioară şi anterioară a inimii, este lungă, îngustă şi profundă şi pătrunde însăşi substanţa organului precum şi ventriculele. Forma acestei deschideri lasă impresia că a fost realizată cu o deosebită pricepere, cu un instrument lung, dur şi foarte ascuţit; abia în interiorul acestei deschideri putem recunoaşte urmele acţiunii focului sau ale unui început de combustie. De a lungul întregii răni putem remarca cu uşurinţă urme de arsură. Ele sunt mai ales vizibile pe cele două deschizături ale buzei superioare ale rănii, care pare să fie carbonizată ca de un cărbune încins sau un fier înroşit.”
În continuare, alţi profesori de la Universitatea din Salamanca au confirmat perforarea realizată de vârful de foc al lancei, menţionată chiar de sfântă. Cei trei medici au certificat faptul că această inimă care s-a conservat perfect sute de ani este un adevărat miracol.
Şi trupul acestei femei cu un destin excepţional, a cărei inimă a fost străpunsă de vârful lancei îngerului, a cunoscut un destin excepţional. A doua zi după deces, 4 octombrie 1582, a fost înmormântată cu toată solemnitatea posibilă. Deşi a fost acoperită cu pământ, pietre, cu toate acestea, trupul degaja un parfum deosebit de frumos, încât călugăriţele au dorit să dezgroape trupul. În data de 4 iulie 1583, la nouă luni de la moartea sa, mormântul a fost deschis. Francisc Ribera se afla de faţă: „Am găsit sicriul distrus, plin de mucegai, mirosul de umiditate era foarte puternic, hainele îi erau în întregime distruse, iar trupul era acoperit de pământul care intrase în coşciug. Dar trupul era perfect conservat.”
În lucrarea Viaţa sfintei Teresa d'Avila, Marcel Auclair a redactat veritabilul masacru al acestui corp care continua să răspâdească mereu un miros foarte plăcut care semăna cu cel al trifoiului proaspăt: „Piciorul derpt şi maxilarul superior se află la Roma, mâna stângă la Lisabona, mâna dreaptă, urechea stângă, degetele, bucăţi de piele sunt răspândite în Spania şi în toată lumea creştină. Mâna sa dreaptă şi inima se găsesc în cutia cu moaşte de la Alba de Tormes împreună cu ceea ce a mai rămas din acest corp perfect şi neafectat de scurgerea timpului.”
Ce dovadă extraordinară, fantastică pentru unii, cutremurătoare pentru alţii, a prezenţei divine în aceste trupuri stigmatizate sau mumificate.
Cea mai cunoscută dar în acelaşi timp cea mai misterioasă întâlnire cu îngerii rămâne cea a Terezei d’Avila, una dintre soţiile mistice ale lui Iisus. Întâlnirea între înger şi reformatoarea ordinului Carmel, prima femeie doctor a bisericii, a fost imortalizată de sculptura lui Bernini (1598- 1680) cu numele „Transverberaţia sfintei Tereza”.
Transverberaţia angelică a fost descrisă de către carmelită astfel:
„Vedeam în partea stângă, în apropierea mea un înger care avea un aspect uman. Nu era mare, ci micuţ şi extrem de frumos; chipul său era luminos, şi părea a fi cel mai elevat dintre toţi cei care îl înconjurau, părea tot înflăcărat de iubire. Erau cei care sunt numiţi heruvimi, chiar dacă nu mi-a precizat numele. Este în ceruri, am observat foarte clar acest aspect, o mare diferenţă între anumiţi îngeri, pe care nu aş putea o explica.
Am văzut astfel un înger care ţinea în mână o lance lungă de aur, la a cărui extremitate se afla cred o flacără. Am avut sentimentul că a îndreptat-o către inima mea şi a aprins-o până în străfunduri. În momentul în care a retras-o către el am rămas îmbrăţişată de o imensă iubire divină. Durerea pe care o resimţeam era aşa de vie încât mă făcea să gem. Dar suavitatea acestui chin excesiv era aşa de puternică, încât sufletul îşi dorea să fie fără sfârşit, şi nu se mai putea mulţumi cu nimic altceva în afara lui Dumnezeu. Nu era vorba de o suferinţă fizică, era de natură spiriuală. Era un schimb atât de suav de iubire între suflet şi Dumnezeu, încât l-am rugat pe Dumnezeu ca în marea Sa bunătate să aibă milă de cei care nu vor avea încredere în cuvântul meu.”
Inima în cauză a fost conservată şi se află şi în ziua de astăzi expusă la biserica Carmelitelor d'Alba din Tormes. Această inimă pătrunsă de focul iubirii divine, are propria sa poveste, independentă de a celei care a posedat-o: se umflă, devine strălucitoare, sparge tubul de cristal pe care îl conţine. În urma unui studiu aprofundat, chirurgul Manuel Sanchez a realizat o descriere detaliată: „O deschizătură sau o ruptură transversală poate fi remarcată în partea superioară şi anterioară a inimii, este lungă, îngustă şi profundă şi pătrunde însăşi substanţa organului precum şi ventriculele. Forma acestei deschideri lasă impresia că a fost realizată cu o deosebită pricepere, cu un instrument lung, dur şi foarte ascuţit; abia în interiorul acestei deschideri putem recunoaşte urmele acţiunii focului sau ale unui început de combustie. De a lungul întregii răni putem remarca cu uşurinţă urme de arsură. Ele sunt mai ales vizibile pe cele două deschizături ale buzei superioare ale rănii, care pare să fie carbonizată ca de un cărbune încins sau un fier înroşit.”
În continuare, alţi profesori de la Universitatea din Salamanca au confirmat perforarea realizată de vârful de foc al lancei, menţionată chiar de sfântă. Cei trei medici au certificat faptul că această inimă care s-a conservat perfect sute de ani este un adevărat miracol.
Şi trupul acestei femei cu un destin excepţional, a cărei inimă a fost străpunsă de vârful lancei îngerului, a cunoscut un destin excepţional. A doua zi după deces, 4 octombrie 1582, a fost înmormântată cu toată solemnitatea posibilă. Deşi a fost acoperită cu pământ, pietre, cu toate acestea, trupul degaja un parfum deosebit de frumos, încât călugăriţele au dorit să dezgroape trupul. În data de 4 iulie 1583, la nouă luni de la moartea sa, mormântul a fost deschis. Francisc Ribera se afla de faţă: „Am găsit sicriul distrus, plin de mucegai, mirosul de umiditate era foarte puternic, hainele îi erau în întregime distruse, iar trupul era acoperit de pământul care intrase în coşciug. Dar trupul era perfect conservat.”
În lucrarea Viaţa sfintei Teresa d'Avila, Marcel Auclair a redactat veritabilul masacru al acestui corp care continua să răspâdească mereu un miros foarte plăcut care semăna cu cel al trifoiului proaspăt: „Piciorul derpt şi maxilarul superior se află la Roma, mâna stângă la Lisabona, mâna dreaptă, urechea stângă, degetele, bucăţi de piele sunt răspândite în Spania şi în toată lumea creştină. Mâna sa dreaptă şi inima se găsesc în cutia cu moaşte de la Alba de Tormes împreună cu ceea ce a mai rămas din acest corp perfect şi neafectat de scurgerea timpului.”
Ce dovadă extraordinară, fantastică pentru unii, cutremurătoare pentru alţii, a prezenţei divine în aceste trupuri stigmatizate sau mumificate.
Maria-Magdalena de Pazzi (1566-1607)
Trupul ei este încă acolo, perfect conservat şi mai ales vizibil pentru toată lumea, în biserica Carmelitelor, la Florenţa, continuând să sfideze legile naturii, degajând un miros plăcut de sfinţenie, la 400 de ani de la dispariţia ei.
Născută în 1566, Caterina de Pazzi era fiica unei familii nobile din Florenţa, promisă unui mariaj fructuos. De la vârsta de 10 ani, Caterina a decis că ea doreşte să se consacre divinului. După ce au încercat de mai multe ori să o căsătorească, părinţii şi-au dat seama că nu prea au sorţi de izbândă şi au cedat capriciilor sale, lăsând-o să intre la vârsta de 16 ani la mănăstire, la carmelitele de la Notre-Dame-des-Anges.
Caterina şi-a schimbat prenumele în cel de Maria-Magdalena şi va impresiona biserica şi întregul secol prin frecventele levitaţii, stigmate, viziuni cristice, extazele sale, miracolele şi, după decesul său în 1607, prin mumificarea trupului. În timpul unora dintre călătoriile sale Maria Magdalena de Pazzi primea învăţături de la Iisus şi de la Caterina de Siena, cea care era modelul ei. Jean-Noel Vuarnet în cartea sa Extases feminines o găseşte chiar mai interesantă decât pe "marea" Caterina: "dialogurile pe care le purta cu Iisus în timpul extazelor amoroase sunt adesea pline de o mare tandreţe. Iisus o numeşte "fetiţa mea... iubita mea... porumbiţa mea... logodnica mea" şi îi oferă de-a lungul anilor numeroase straie şi bucurii mistice. Îmbrăcată cu aceste straie şi bijuterii ea se plimba goală prin mănăstire. Iisus îi oferă de asemenea darul "de a citi în inima sa ca într-o carte deschisă" şi într-o zi de 29 iunie îi oferă cunoaşterea durerilor Patimilor sale. Alte ori îi apărea sub forma unei viţe de vie, sau sub forma unui foc care punea stăpânire pe pieptul ei şi care o făcea să alerge goală prin zăpadă pentru a evita astfel să se combustioneze toată."
Maria Magdalena de Pazzi a petrecut primii cinci ani de recluziune fără să facă nici un "miracol"; abia din 1590 a trăit primul său extaz. Conţinutul dialogurilor şi viziunilor sale au fost notate de către sora ei întru credinţă şi publicate la ceva vreme după moartea sa, care a fost în data de 25 mai 1607. La fel ca preotul catolic din Ars şi precum Padre Pio, această carmelită putea citi gândurile oamenilor, vindeca bolnavii, şi mai ales putea discerne adevăratele probleme cruciale ale superiorilor de la mănăstire. În contemplaţiile sale foarte profunde asupra perfecţiunii divine ne-a lăsat unele precizări asupra naturii iubirii dintre îngeri şi oameni:
"Această iubire este departe de a egala iubirea lui Dumnezeu. Îngerii iubesc creaturile cu o iubire intensă care îşi are sursa în inima Creatorului, pentru că ei văd în Creator demnitatea creaturilor, şi iubirea pe care El o are pentru ele; această iubire a îngerilor este ca să spunem astfel preaplinul iubirii lui Dumnezeu care curge prin ele, şi astfel comunică cu El în cea mai nobilă parte a fiinţei lor, adică în inimă. Oh, dacă creaturile ar cunoaşte această intensă iubire a îngerilor. Această iubire dă înţelepciune şi cumpătare sufletului: înţelepciune în lucrările pe care le face pentru preamărirea şi gloria lui Dumnezeu, şi prudenţă în păstrarea virtuţilor care conduc la formarea tuturor acestor îndrăgostite care se îndreaptă către cununia cu Dumnezeu, serafimii care le comunică aceasta coboară din ceruri, le cuprind între aripile lor, şi le conduc în prezenţa mirelui lor. La vederea acestei privelişti toate corurile angelice se ridică şi doresc fiecare într-un fel sau altul să o ajute pe mireasă, încep să o felicite din toată inima lor spunându-i:
"Aceasta este pregătită pentru a primi un nou nume" şi se prosternează în faţa ei, deoarece în mireasă ei îl onorează pe Mire- aducându-i omagiile lor."
Născută în 1566, Caterina de Pazzi era fiica unei familii nobile din Florenţa, promisă unui mariaj fructuos. De la vârsta de 10 ani, Caterina a decis că ea doreşte să se consacre divinului. După ce au încercat de mai multe ori să o căsătorească, părinţii şi-au dat seama că nu prea au sorţi de izbândă şi au cedat capriciilor sale, lăsând-o să intre la vârsta de 16 ani la mănăstire, la carmelitele de la Notre-Dame-des-Anges.
Caterina şi-a schimbat prenumele în cel de Maria-Magdalena şi va impresiona biserica şi întregul secol prin frecventele levitaţii, stigmate, viziuni cristice, extazele sale, miracolele şi, după decesul său în 1607, prin mumificarea trupului. În timpul unora dintre călătoriile sale Maria Magdalena de Pazzi primea învăţături de la Iisus şi de la Caterina de Siena, cea care era modelul ei. Jean-Noel Vuarnet în cartea sa Extases feminines o găseşte chiar mai interesantă decât pe "marea" Caterina: "dialogurile pe care le purta cu Iisus în timpul extazelor amoroase sunt adesea pline de o mare tandreţe. Iisus o numeşte "fetiţa mea... iubita mea... porumbiţa mea... logodnica mea" şi îi oferă de-a lungul anilor numeroase straie şi bucurii mistice. Îmbrăcată cu aceste straie şi bijuterii ea se plimba goală prin mănăstire. Iisus îi oferă de asemenea darul "de a citi în inima sa ca într-o carte deschisă" şi într-o zi de 29 iunie îi oferă cunoaşterea durerilor Patimilor sale. Alte ori îi apărea sub forma unei viţe de vie, sau sub forma unui foc care punea stăpânire pe pieptul ei şi care o făcea să alerge goală prin zăpadă pentru a evita astfel să se combustioneze toată."
Maria Magdalena de Pazzi a petrecut primii cinci ani de recluziune fără să facă nici un "miracol"; abia din 1590 a trăit primul său extaz. Conţinutul dialogurilor şi viziunilor sale au fost notate de către sora ei întru credinţă şi publicate la ceva vreme după moartea sa, care a fost în data de 25 mai 1607. La fel ca preotul catolic din Ars şi precum Padre Pio, această carmelită putea citi gândurile oamenilor, vindeca bolnavii, şi mai ales putea discerne adevăratele probleme cruciale ale superiorilor de la mănăstire. În contemplaţiile sale foarte profunde asupra perfecţiunii divine ne-a lăsat unele precizări asupra naturii iubirii dintre îngeri şi oameni:
"Această iubire este departe de a egala iubirea lui Dumnezeu. Îngerii iubesc creaturile cu o iubire intensă care îşi are sursa în inima Creatorului, pentru că ei văd în Creator demnitatea creaturilor, şi iubirea pe care El o are pentru ele; această iubire a îngerilor este ca să spunem astfel preaplinul iubirii lui Dumnezeu care curge prin ele, şi astfel comunică cu El în cea mai nobilă parte a fiinţei lor, adică în inimă. Oh, dacă creaturile ar cunoaşte această intensă iubire a îngerilor. Această iubire dă înţelepciune şi cumpătare sufletului: înţelepciune în lucrările pe care le face pentru preamărirea şi gloria lui Dumnezeu, şi prudenţă în păstrarea virtuţilor care conduc la formarea tuturor acestor îndrăgostite care se îndreaptă către cununia cu Dumnezeu, serafimii care le comunică aceasta coboară din ceruri, le cuprind între aripile lor, şi le conduc în prezenţa mirelui lor. La vederea acestei privelişti toate corurile angelice se ridică şi doresc fiecare într-un fel sau altul să o ajute pe mireasă, încep să o felicite din toată inima lor spunându-i:
"Aceasta este pregătită pentru a primi un nou nume" şi se prosternează în faţa ei, deoarece în mireasă ei îl onorează pe Mire- aducându-i omagiile lor."
Ioana d'Arc (1412-1431)
În misiune pentru Franţa
Numele Ioanei d'Arc şi cel al Sfântului Arhanghel Mihail sunt indisolubil legate. Nu ne-am propus aici să reluăm epopeea ei, ci doar să contemplăm misterul relaţiilor sale cu lumea angelică şi cu Arhanghelul Mihail, să subliniem pedagogia acestuia şi maniera în care el a ajutat-o să-şi ducă la îndeplinire misiunea cu care Dumnezeu o investise.
Viaţa Ioanei d'Arc aruncă o provocare raţiunii, căci este istorie – povestea unui copil de 17 ani care cunoaşte, într-un interval de 2 ani, destinul cel mai glorios apoi cel mai atroce. În Ioana există mai multe personaje: există o sfântă care are viziuni mistice, există omul de război practic, curajos şi autoritar, dar există de asemenea faţa umană, vie şi sensibilă şi acest personaj este cel mai emoţionant.
La începutul secolului al XV-lea, Franţa se găsea într-o situaţie tragică. Englezii au invadat-o, reclamând coroana Franţei pentru tânărul rege Henri al VI-lea. Ei au ocupat Parisul, Normandia, numeroase locuri privilegiate şi sperau că aliatul lor, ducele de Bourgogne, îi va ajuta să cucerească ţara în întregime. Ei au venit să-şi pună sediul în faţa Orleansului pe care puţin câte puţin l-au încercuit şi i-au dat foc. Dacă acaparau această poziţie cheie, ei ocupau apoi toată Franţa fără dificultate. Carol al VI-lea nu le-a opus deloc rezistenţă. El lâncezea în viaţa de la curte, mergând din castel în castel, de-a lungul văii Loirei, cu favoriţii lui. Francezii erau disperaţi. Ei şi-au întors privirile spre Dumnezeu, gândindu-se la profeţia conform căreia Franţa, pierdută de o femeie, va fi salvată de către o fecioară din târgurile provinciei Lorraine.
Ori, trăia în acele vremuri, la Domremy, o ţărăncuţă cu numele de Ioana, care-şi ajuta mama menajeră şi lua parte la muncile câmpului. Când avea 13 ani, într-o zi de vară, în grădina tatălui său, ea a văzut o lumină mare şi a auzit o Voce care îi spunea să fie bună, cuminte şi pioasă. Deşi s-a speriat, Vocea a revenit, însoţită de apariţii. Arhanghelul Mihail, Sfânta Caterina şi Sfânta Marguerite i-au vorbit: "Ioana, vino în ajutorul regelui Franţei şi îi vei reda regatul".
În 1425, Ioana avea 13 ani, si era numita familiar Ionuţa. Chiar daca îi auzise de multe ori pe părinţii ei punând-o în gardă in legatura cu bandele de soldaţi care, cutrerierând regiunea, erau susceptibile să siluiască femeile şi fetele, ea ignora fără îndoială faptul că regatul Franţei se afla în agonie. Satul Domremy, aflat la intrarea în Lorena, nu era interesat decât de departe de bulversările politice ale momentului.
Prima manifestare sensibilă este a unei voci: "La vârsta de 13 ani, am auzit o voce care îmi vorbea despre mine. Şi, pentru prima oară, am fost cuprinsă de o mare frică."
Teama inţială s-a estompat pe masura ce vocea devenea mai precisa si mai identificabila.
“Prima dată, eram copil şi mi-era frică, dar apoi Arhanghelul Mihail m-a învăţat, mi s-a arătat şi mi-a demonstrat că trebuia să cred cu fermitate că este el."
"Domnule, îi răspundea ea Arhanghelului Mihail, nu sunt decât o fată săracă, nu voi şti să călăresc, nici să conduc soldaţi."
“Prima data, m-am îndoit ca Sfântul Mihail era cel care mă vizita si chiar eram cuprinsă de frica; l-am văzut apoi de mai multe ori până când am reuşit să îl recunosc că era chiar el."
Apoi, mult mai familiarizată cu lumea angelică, (ea va mărturisi mai târziu judecătorilor săi că vedea în mod obişnuit îngerii păzitori ai celorlalţi, cu care chiar putea vorbi), ea aderă prin credinţă spuselor mesagerului ceresc.
“Îl recunoşteam pe Sfântul Mihail după cum vorbea şi după limbajul îngerilor şi cred cu tărie ca aceştia erau îngeri. Am simţit acest lucru destul de repede pentru că mi-am dorit să îl cred şi să îl simt."
Totul era limpede în aceste comunicări, a căror origine divină este demonstrată şi de localizarea lor geografică, biserica parohială, de unde ea ştia că nu poate veni nici un rău.
“Auzeam vocea dinspre partea dreaptă, dinspre Biserică şi foarte rar se petrecea să nu o aud cu claritate. Această claritate venea chiar din locul de unde se auzea vocea. Se manifesta în general o mare claritate în toate aceste comunicări. Când am venit în Franţa, am auzit deseori această voce."
Ceea ce a disipat ultimele îndoieli ale adolescentei, a fost totuşi bunăvoinţa pe care o manifesta întotdeauna în privinţa ei celestul interlocutor.
“Vocea mi-era trimisă parcă de Dumnezeu şi după ce am auzit-o de trei ori, am fost sigură că era vocea unui înger. Această voce m-a protejat mereu şi m-a înţeles întotdeauna foarte bine".
În primul rând, arhanghelul s-a dovedit un foarte bun pedagog. Asocind misiunea ei cu exigenţelele sfinţeniei pe care Dumnezeu o cere apropiaţilor sai, el a educat-o şi a învăţat-o pe Ioana în vederea misiunii sale care trebuia să fie un răspuns de credinţă la iubirea Domnului.
“Înainte de toate, el îmi spunea să fiu un copil bun căci în felul acesta Dumnezeu mă va ajuta. Şi, între alte lucruri, el mi-a spus să vin în ajutorul regelui Franţei. Îngerul îmi povestea de asemenea despre situaţia demnă de milă a regatului francez."
Sfinţenia vieţii, ca un răspuns firesc la iubirea divină, era condiţia reuşitei în această misiune. În general, cu cât misiunea este mai importantă. cu atât sfinţenia este mai necesară, şi cu atât mai mult Dumnezeu acordă graţia sa.
“Când a venit la mine, Sfântul Mihail mi-a spus că Sfintele Caterina si Margerita vor veni la mine să mă ajute cu sfaturile lor, că ele aveau ca sarcină să mă ajute şi să mă sfătuiască în legătura cu ceea ce urma să fac şi trebuia să cred că ceea ce ele îmi spun vine ca ordin chiar de la Dumnezeu."
Cu vocea sa, mesagerul celest o pregăteşte pe adolescentă să fie detaşată în privinţa faptului că va duce singura la împlinire această misiune pe Pământ şi în acelaşi timp o asigură că va reuşi să îndeplinească tot ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la ea.
“Această voce mă dirija cu înţelepciune, mă învăţa să frecventez biserica. Ea mi-a spus că eu, Ioana , trebuia să merg in Franţa. De două- trei ori pe săptămână, această voce îmi spunea că trebuie să merg în Franţa fără ca tatăl meu să ştie de plecarea mea. Vocea îmi spunea că trebuie să merg în Franţa şi că nu mai trebuie să rămân acolo unde eram".
Această pregătire a durat patru ani, şi este important de remarcat, că Ioana, la vârsta de 17 ani, a pornit în epopeea care o va conduce până la sacrificiul suprem din 30 mai 1431, pe rugul de la Rouen, condiţie ultimă a succesului misiunii sale.
Timp de patru ani, vocile au insistat. Ele au instruit-o despre situaţia politică şi militară a Franţei, oferindu-i numeroase detalii. Ele au devenit în final atât de presante, încât Ioana a decis să meargă la Vancouleurs. Baudricourt a început prin a o respinge cu glume groteşti. Dar ea s-a întors să-l vadă, până când, într-o zi el i-a dat o sabie spunându-i: "Du-te şi fie ce-o fi!".
Pe data de 23 februarie 1429, ea a plecat la Chinon, cu o mică escortă, şi, contrar oricărei previziuni, a traversat fără nici o piedică ţara răvăşită de către oamenii ducelui de Bourgogne. Ea a suferit mult de pe urma călăritului. De altfel ea nu s-a obişnuit niciodată cu lungile călătorii pe cal şi nici cu purtarea armurii care o rănea.
La Chinon, ea a fost primită de către rege, cu mare ceremonie. Mai mult de 300 de persoane erau prezente, toate îmbrăcate superb. Ioana, în cizme înalte negre şi tunică scurtă gri strălucitor, a înaintat spre rege, fără timiditate. Era înaltă, bine făcută şi avea chipul surâzător, însufleţit, încadrat de părul negru tăiat rotund deasupra urechilor. "Prea nobile rege, am venit de la Dumnezeu pentru a vă ajuta, pe dumneavoastră şi regatul". Apoi ea a discutat cu el, în particular, revelându-i secretul. Deşi regele era bulversat, ea l-a convins că era chiar trimisa lui Dumnezeu.
Totuşi anturajul regelui, mai dispreţuitor, a decis că trebuie să o supună pe Ioana unui examen pentru a se asigura că ea nu era nici nebună, nici vrăjitoare. Clerici şi teologi au interogat-o la Poitiers şi au concluzionat că ea nu avea nimic rău şi că "dată fiind necesitatea, regele putea foarte bine să fie ajutat de ea."
Pe 29 aprilie, în fruntea unei mici armate, ea a sărit în ajutorul oraşului Orleans. Comandanţii nu i-au revelat planurile lor de atac. Atunci ea şi-a dat seama şi s-a mâniat foarte tare. Deşi căpitanii s-au îndoit de talentele militare ale tinerei, ea s-a dovedit extrem de pricepută în conducerea bătăliei şi mai ales în utilizarea artileriei. Fortăreţele engleze au fost luate cu asalt, cedând una după alta. Cea din Tourelles, întărită extraordinar pentru acea vreme, a rezistat o zi întreagă. Ioana, deşi rănită de o săgeată care i-a traversat umărul, nu a părăsit câmpul de bătălie, strigând englezilor să se retragă. În seara zilei de 7 mai, ei s-au retras şi oraşul a fost eliberat. Ea a avut apoi greutăţi în a-l convinge pe rege să plece la Reims. Totuşi a fost un marş triumfal, cu victorii la Jargeau, Meung, marea victorie de la Patay şi oraşele care deschideau porturi: Troyes, Châlons, Reims. Acolo, pe 17 iulie, Carol al VII-lea a fost încoronat în catedrală. Ioana era lângă el, cu stindardul în mână. Din momentul în care el a primit coroana, ea se aruncă în genunchi plângând de bucurie. "Nobile rege, îi spuse ea, acum s-a împlinit dorinţa lui Dumnezeu."
După Reims, ea a vrut să continue războiul, să profite de elanul dobândit. Ea a înţeles că doar când va fi cucerit Parisul, Carol al VII-lea va fi cu adevărat rege al Franţei. Dar ea a fost trădată de către căpitani şi de favoriţii regelui exasperaţi de gelozie şi chiar de către rege. Rănită în faţa Parisului, ea a trebuit să abandoneze asediul şi să se replieze pe Loire. Ea a văzut cum puţin câte puţin armata se descompunea, iar regele îi refuza subvenţiile pentru a continua războiul. Ea s-a luptat încă câteva luni. Atunci când a venit în ajutorul oraşului Compiegne, atacat de către oamenii lui Bourgogne, a fost prinsă de inamic. Pe 23 mai 1430, după ce a asigurat retragerea soldaţilor săi, ea nu a putut să mai intre în oraş, pentru că Guillaume de Flavydin ridicase podul mobil.
În timp ce era prizonieră a oamenilor ducelui de Bourgogne, Carol al VII-lea ar fi putut încerca să o salveze fie cu armele, fie prin răscumpărare. Dar, spre ruşinea lui, el nu a făcut nimic. Dar Cauchon, episcop de Beauvais, agent al englezilor, a cumpărat-o pe Ioana de la oamenii ducelui de Bourgogne, pentru 10.000 de scuzi de aur. Prizonieră a englezilor, ea a fost dusă la Rouen înainte de Crăciun, a fost aruncată într-o celulă şi ţinută în lanţuri. Procesul său a început pe 21 februarie 1431. A fost o abominabilă maşinaţiune politică, camuflată într-un proces de erezie. Englezii urmăreau să-l discrediteze pe regele Franţei, dovedind că el datora coroana unei vrăjitoare. În cursul interminabilelor interogatorii, ea s-a apărat cu curaj, demnitate, fermitate, răspunzând judecătorilor: "Treceţi la altceva!...Voi nu veţi şti nimic!", atunci când nu vroia să vorbească. Totuşi spre final, slăbită, bolnavă, terifiată de ameninţarea torturii şi a focului, ea a avut un moment de slăbiciune. Ea a abjurat şi a semnat un act prin care recunoştea că Vocile sale şi misiunea sa nu veneau de la Dumnezeu. Începând de a doua zi ea a revenit asupra declaraţiilor sale. Atunci judecătorii au condamnat-o la ardere pe rug. În timp ce o legau pe rug, ea plângea sfâşietor, implorându-i pe sfinţii şi sfintele sale, repetând că Vocile nu au înşelat-o, că tot ceea ce a făcut, a făcut-o la porunca lui Dumnezeu. În timp ce flăcările urcau, s-a auzit strigătul ei care l-a chemat pe Iisus de 6 ori. Era dimineaţa zilei de 30 mai 1431.
Numele Ioanei d'Arc şi cel al Sfântului Arhanghel Mihail sunt indisolubil legate. Nu ne-am propus aici să reluăm epopeea ei, ci doar să contemplăm misterul relaţiilor sale cu lumea angelică şi cu Arhanghelul Mihail, să subliniem pedagogia acestuia şi maniera în care el a ajutat-o să-şi ducă la îndeplinire misiunea cu care Dumnezeu o investise.
Viaţa Ioanei d'Arc aruncă o provocare raţiunii, căci este istorie – povestea unui copil de 17 ani care cunoaşte, într-un interval de 2 ani, destinul cel mai glorios apoi cel mai atroce. În Ioana există mai multe personaje: există o sfântă care are viziuni mistice, există omul de război practic, curajos şi autoritar, dar există de asemenea faţa umană, vie şi sensibilă şi acest personaj este cel mai emoţionant.
La începutul secolului al XV-lea, Franţa se găsea într-o situaţie tragică. Englezii au invadat-o, reclamând coroana Franţei pentru tânărul rege Henri al VI-lea. Ei au ocupat Parisul, Normandia, numeroase locuri privilegiate şi sperau că aliatul lor, ducele de Bourgogne, îi va ajuta să cucerească ţara în întregime. Ei au venit să-şi pună sediul în faţa Orleansului pe care puţin câte puţin l-au încercuit şi i-au dat foc. Dacă acaparau această poziţie cheie, ei ocupau apoi toată Franţa fără dificultate. Carol al VI-lea nu le-a opus deloc rezistenţă. El lâncezea în viaţa de la curte, mergând din castel în castel, de-a lungul văii Loirei, cu favoriţii lui. Francezii erau disperaţi. Ei şi-au întors privirile spre Dumnezeu, gândindu-se la profeţia conform căreia Franţa, pierdută de o femeie, va fi salvată de către o fecioară din târgurile provinciei Lorraine.
Ori, trăia în acele vremuri, la Domremy, o ţărăncuţă cu numele de Ioana, care-şi ajuta mama menajeră şi lua parte la muncile câmpului. Când avea 13 ani, într-o zi de vară, în grădina tatălui său, ea a văzut o lumină mare şi a auzit o Voce care îi spunea să fie bună, cuminte şi pioasă. Deşi s-a speriat, Vocea a revenit, însoţită de apariţii. Arhanghelul Mihail, Sfânta Caterina şi Sfânta Marguerite i-au vorbit: "Ioana, vino în ajutorul regelui Franţei şi îi vei reda regatul".
În 1425, Ioana avea 13 ani, si era numita familiar Ionuţa. Chiar daca îi auzise de multe ori pe părinţii ei punând-o în gardă in legatura cu bandele de soldaţi care, cutrerierând regiunea, erau susceptibile să siluiască femeile şi fetele, ea ignora fără îndoială faptul că regatul Franţei se afla în agonie. Satul Domremy, aflat la intrarea în Lorena, nu era interesat decât de departe de bulversările politice ale momentului.
Prima manifestare sensibilă este a unei voci: "La vârsta de 13 ani, am auzit o voce care îmi vorbea despre mine. Şi, pentru prima oară, am fost cuprinsă de o mare frică."
Teama inţială s-a estompat pe masura ce vocea devenea mai precisa si mai identificabila.
“Prima dată, eram copil şi mi-era frică, dar apoi Arhanghelul Mihail m-a învăţat, mi s-a arătat şi mi-a demonstrat că trebuia să cred cu fermitate că este el."
"Domnule, îi răspundea ea Arhanghelului Mihail, nu sunt decât o fată săracă, nu voi şti să călăresc, nici să conduc soldaţi."
“Prima data, m-am îndoit ca Sfântul Mihail era cel care mă vizita si chiar eram cuprinsă de frica; l-am văzut apoi de mai multe ori până când am reuşit să îl recunosc că era chiar el."
Apoi, mult mai familiarizată cu lumea angelică, (ea va mărturisi mai târziu judecătorilor săi că vedea în mod obişnuit îngerii păzitori ai celorlalţi, cu care chiar putea vorbi), ea aderă prin credinţă spuselor mesagerului ceresc.
“Îl recunoşteam pe Sfântul Mihail după cum vorbea şi după limbajul îngerilor şi cred cu tărie ca aceştia erau îngeri. Am simţit acest lucru destul de repede pentru că mi-am dorit să îl cred şi să îl simt."
Totul era limpede în aceste comunicări, a căror origine divină este demonstrată şi de localizarea lor geografică, biserica parohială, de unde ea ştia că nu poate veni nici un rău.
“Auzeam vocea dinspre partea dreaptă, dinspre Biserică şi foarte rar se petrecea să nu o aud cu claritate. Această claritate venea chiar din locul de unde se auzea vocea. Se manifesta în general o mare claritate în toate aceste comunicări. Când am venit în Franţa, am auzit deseori această voce."
Ceea ce a disipat ultimele îndoieli ale adolescentei, a fost totuşi bunăvoinţa pe care o manifesta întotdeauna în privinţa ei celestul interlocutor.
“Vocea mi-era trimisă parcă de Dumnezeu şi după ce am auzit-o de trei ori, am fost sigură că era vocea unui înger. Această voce m-a protejat mereu şi m-a înţeles întotdeauna foarte bine".
În primul rând, arhanghelul s-a dovedit un foarte bun pedagog. Asocind misiunea ei cu exigenţelele sfinţeniei pe care Dumnezeu o cere apropiaţilor sai, el a educat-o şi a învăţat-o pe Ioana în vederea misiunii sale care trebuia să fie un răspuns de credinţă la iubirea Domnului.
“Înainte de toate, el îmi spunea să fiu un copil bun căci în felul acesta Dumnezeu mă va ajuta. Şi, între alte lucruri, el mi-a spus să vin în ajutorul regelui Franţei. Îngerul îmi povestea de asemenea despre situaţia demnă de milă a regatului francez."
Sfinţenia vieţii, ca un răspuns firesc la iubirea divină, era condiţia reuşitei în această misiune. În general, cu cât misiunea este mai importantă. cu atât sfinţenia este mai necesară, şi cu atât mai mult Dumnezeu acordă graţia sa.
“Când a venit la mine, Sfântul Mihail mi-a spus că Sfintele Caterina si Margerita vor veni la mine să mă ajute cu sfaturile lor, că ele aveau ca sarcină să mă ajute şi să mă sfătuiască în legătura cu ceea ce urma să fac şi trebuia să cred că ceea ce ele îmi spun vine ca ordin chiar de la Dumnezeu."
Cu vocea sa, mesagerul celest o pregăteşte pe adolescentă să fie detaşată în privinţa faptului că va duce singura la împlinire această misiune pe Pământ şi în acelaşi timp o asigură că va reuşi să îndeplinească tot ceea ce Dumnezeu aşteaptă de la ea.
“Această voce mă dirija cu înţelepciune, mă învăţa să frecventez biserica. Ea mi-a spus că eu, Ioana , trebuia să merg in Franţa. De două- trei ori pe săptămână, această voce îmi spunea că trebuie să merg în Franţa fără ca tatăl meu să ştie de plecarea mea. Vocea îmi spunea că trebuie să merg în Franţa şi că nu mai trebuie să rămân acolo unde eram".
Această pregătire a durat patru ani, şi este important de remarcat, că Ioana, la vârsta de 17 ani, a pornit în epopeea care o va conduce până la sacrificiul suprem din 30 mai 1431, pe rugul de la Rouen, condiţie ultimă a succesului misiunii sale.
Timp de patru ani, vocile au insistat. Ele au instruit-o despre situaţia politică şi militară a Franţei, oferindu-i numeroase detalii. Ele au devenit în final atât de presante, încât Ioana a decis să meargă la Vancouleurs. Baudricourt a început prin a o respinge cu glume groteşti. Dar ea s-a întors să-l vadă, până când, într-o zi el i-a dat o sabie spunându-i: "Du-te şi fie ce-o fi!".
Pe data de 23 februarie 1429, ea a plecat la Chinon, cu o mică escortă, şi, contrar oricărei previziuni, a traversat fără nici o piedică ţara răvăşită de către oamenii ducelui de Bourgogne. Ea a suferit mult de pe urma călăritului. De altfel ea nu s-a obişnuit niciodată cu lungile călătorii pe cal şi nici cu purtarea armurii care o rănea.
La Chinon, ea a fost primită de către rege, cu mare ceremonie. Mai mult de 300 de persoane erau prezente, toate îmbrăcate superb. Ioana, în cizme înalte negre şi tunică scurtă gri strălucitor, a înaintat spre rege, fără timiditate. Era înaltă, bine făcută şi avea chipul surâzător, însufleţit, încadrat de părul negru tăiat rotund deasupra urechilor. "Prea nobile rege, am venit de la Dumnezeu pentru a vă ajuta, pe dumneavoastră şi regatul". Apoi ea a discutat cu el, în particular, revelându-i secretul. Deşi regele era bulversat, ea l-a convins că era chiar trimisa lui Dumnezeu.
Totuşi anturajul regelui, mai dispreţuitor, a decis că trebuie să o supună pe Ioana unui examen pentru a se asigura că ea nu era nici nebună, nici vrăjitoare. Clerici şi teologi au interogat-o la Poitiers şi au concluzionat că ea nu avea nimic rău şi că "dată fiind necesitatea, regele putea foarte bine să fie ajutat de ea."
Pe 29 aprilie, în fruntea unei mici armate, ea a sărit în ajutorul oraşului Orleans. Comandanţii nu i-au revelat planurile lor de atac. Atunci ea şi-a dat seama şi s-a mâniat foarte tare. Deşi căpitanii s-au îndoit de talentele militare ale tinerei, ea s-a dovedit extrem de pricepută în conducerea bătăliei şi mai ales în utilizarea artileriei. Fortăreţele engleze au fost luate cu asalt, cedând una după alta. Cea din Tourelles, întărită extraordinar pentru acea vreme, a rezistat o zi întreagă. Ioana, deşi rănită de o săgeată care i-a traversat umărul, nu a părăsit câmpul de bătălie, strigând englezilor să se retragă. În seara zilei de 7 mai, ei s-au retras şi oraşul a fost eliberat. Ea a avut apoi greutăţi în a-l convinge pe rege să plece la Reims. Totuşi a fost un marş triumfal, cu victorii la Jargeau, Meung, marea victorie de la Patay şi oraşele care deschideau porturi: Troyes, Châlons, Reims. Acolo, pe 17 iulie, Carol al VII-lea a fost încoronat în catedrală. Ioana era lângă el, cu stindardul în mână. Din momentul în care el a primit coroana, ea se aruncă în genunchi plângând de bucurie. "Nobile rege, îi spuse ea, acum s-a împlinit dorinţa lui Dumnezeu."
După Reims, ea a vrut să continue războiul, să profite de elanul dobândit. Ea a înţeles că doar când va fi cucerit Parisul, Carol al VII-lea va fi cu adevărat rege al Franţei. Dar ea a fost trădată de către căpitani şi de favoriţii regelui exasperaţi de gelozie şi chiar de către rege. Rănită în faţa Parisului, ea a trebuit să abandoneze asediul şi să se replieze pe Loire. Ea a văzut cum puţin câte puţin armata se descompunea, iar regele îi refuza subvenţiile pentru a continua războiul. Ea s-a luptat încă câteva luni. Atunci când a venit în ajutorul oraşului Compiegne, atacat de către oamenii lui Bourgogne, a fost prinsă de inamic. Pe 23 mai 1430, după ce a asigurat retragerea soldaţilor săi, ea nu a putut să mai intre în oraş, pentru că Guillaume de Flavydin ridicase podul mobil.
În timp ce era prizonieră a oamenilor ducelui de Bourgogne, Carol al VII-lea ar fi putut încerca să o salveze fie cu armele, fie prin răscumpărare. Dar, spre ruşinea lui, el nu a făcut nimic. Dar Cauchon, episcop de Beauvais, agent al englezilor, a cumpărat-o pe Ioana de la oamenii ducelui de Bourgogne, pentru 10.000 de scuzi de aur. Prizonieră a englezilor, ea a fost dusă la Rouen înainte de Crăciun, a fost aruncată într-o celulă şi ţinută în lanţuri. Procesul său a început pe 21 februarie 1431. A fost o abominabilă maşinaţiune politică, camuflată într-un proces de erezie. Englezii urmăreau să-l discrediteze pe regele Franţei, dovedind că el datora coroana unei vrăjitoare. În cursul interminabilelor interogatorii, ea s-a apărat cu curaj, demnitate, fermitate, răspunzând judecătorilor: "Treceţi la altceva!...Voi nu veţi şti nimic!", atunci când nu vroia să vorbească. Totuşi spre final, slăbită, bolnavă, terifiată de ameninţarea torturii şi a focului, ea a avut un moment de slăbiciune. Ea a abjurat şi a semnat un act prin care recunoştea că Vocile sale şi misiunea sa nu veneau de la Dumnezeu. Începând de a doua zi ea a revenit asupra declaraţiilor sale. Atunci judecătorii au condamnat-o la ardere pe rug. În timp ce o legau pe rug, ea plângea sfâşietor, implorându-i pe sfinţii şi sfintele sale, repetând că Vocile nu au înşelat-o, că tot ceea ce a făcut, a făcut-o la porunca lui Dumnezeu. În timp ce flăcările urcau, s-a auzit strigătul ei care l-a chemat pe Iisus de 6 ori. Era dimineaţa zilei de 30 mai 1431.
Caterina de Siena (1347-1380)
În pofida scurgerii timpului Caterina de Siena este o mistică extraordinar de modernă. Ea este fără îndoială a tuturor timpurilor pentru că a trăit în afara timpului. Experienţele la graniţele dintre viaţă şi moarte le-a trăit cu mult înaintea naşterii lui Raymond Moody, ceea ce au lăsat-o pentru mai multe zile înlăcrimată: "nu mai voiam să revin în această temniţă care este corpul fizic". A fost văzută levitând în mai multe rânduri, în plin extaz. Caterina de Siena este eternă deoarece ea este unul dintre cei mai mari mistici din istoria bisericii, mult mai misogină în acea epocă decât în ziua de azi. Ne-a lăsat moştenire celebrele sale dialoguri cu Dumnezeu şi cu Iisus, un adevărat giuvaier care nu are decât un singur echivalent, Dialogurile cu îngerul ale Gittei Malasz. Cu toate că ea nu a trăit mult timp, 33 de ani, întreaga sa existenţă a fost scăldată de supranatural: stigmate, viziuni, extaze, levitaţia, întâlniri cu îngeri. A explicat la un moment dat că ea nu vedea chipurile oamenilor care o vizitau, deoarece ea le vedea sufletul. La un moment dat erau 8 preoţi în jurul ei în permanenţă, deoarece toţi cei care îi vorbeau la scurt timp după aceea erau profund transformaţi. Prin urmare nu este întâmplător că amintirea unei asemenea sfinte cum este Caterine de Siena a străbătut şase secole ale istoriei. Mistică printre mistici, o femeie teribilă cu privirea pătrunzătoare, era devotată trup şi suflet lui Iisus, singura sa iubire, singurul ei iubit, singurul său soţ, singurul Dumnezeu. Dumnezeul pe care a început să-L venereze de la vârsta de 6 ani, a demonstrat în mod incontestabil că aceasta era un suflet care îi era predestinat.
Este suficient să ne aplecăm asupra vieţii acestei femei deosebite, care, deşi aproape analfabetă. a avut o influenţă deosebită asupra vieţii religioase şi politice a ţării ei, asupra papilor dar mai ales asupra comunităţii religioase a epocii sale. Nu pentru că era o femeie pioasă, ci mai ales datorită faptului că reputaţia ei a depăşit cu mare repeziciune frontierele. Spre exemplu, în timpul rugăciunilor, când se afla în biserică, s-a prăbuşit în faţa tuturor credincioşilor, palidă, cu trupul complet rigid, fără ca inima să-i mai bată, în extaz... A rămas astfel timp de trei sau patru ore, în timp ce preoţii au scos o în faţa bisericii fără ca nici un membru al trupului său să se mişte mici măcar un milimetru. Un dominican convins fiind că nu este decât o prefăcută, aştepta cu perfidie în biserică unul dintre extazele acesteia pentru a se apropia şi a-i înţepa picioarele şi corpul cu un cuţit. În zilele noastre când copii afirmă că o văd pe Fecioara Maria, medicii se apropie şi îi înţeapă cu un ac sau trec flacăra unei brichete pe sub mâini şi prin faţa ochilor pentru a verifica dacă nu cumva se prefac. Dar Caterina de Siena nu avut nici un fel de reacţie pe trup. În schimb trei ore mai târziu, când s-a întors pe pământ, nu numai că s-a plâns de violenta agresiune, dar chiar s-a format o rană în locul în care a fost lovită.
Într-o duminică a lunii august trupul său a căpătat culoarea unui cadavru, şi după câteva ore apropiaţii săi au concluzionat că era moartă, au instalat-o într-un coşciug deschis pentru a primii ultimele omagii. Dar în cele din urmă Caterina a deschis ochii înspăimântându-le pe surorile care o păzeau. "Ce s-a petrecut?" a întrebat-o confesorul ei Raimond de Capue. "Ai fost cu adevărat moartă?" "Inima mea a explodat, s-a despicat de sus până jos. Trupul meu era desprins de suflet. Nu ştiu cât timp a durat aceasta, surorile spun că patru ore. Dar am văzut tainele lui Dumnezeu (Vidi Arcana Dei). Nu am văzut însăşi esenţa divină, dar am văzut gloria sfinţilor, durerile păcătoşilor din infernuri, şi cele ale sufletelor care se purificau în purgatoriu. Amintirile mele nu mai sunt foarte clare. Iar apoi nu am cuvinte ca să descriu acele lucruri. O, ce tristeţe să mă întorc aici jos. Dar Domnul mi-a spus: "Fericirea multora depinde de întoarcerea ta pe pământ unde nu vei mai trăi ca înainte, închisă într-o celulă.""
Aceasta nu o împiedica totuşi pe tânăra femeie să plângă. Ea nu dorea să revină în trupul său.
Altă dată un preot a pus-o la încercare oferindu-i la sfânta împărtăşanie o bucată care nu era consacrată. Şi-a dat imediat seama şi furioasă a incendiat-o. În cele ce au urmat nu a mai fost necesar să îi înţepe picioarele, deoarece încă de la începutul stărilor de extaz, devenea uşoară precum pana şi fără să se mişte era purtată în aer de braţele mirelui ei, care era invizibil bine înţeles. Credincioşii care asistau la slujbă rămâneau paralizaţi, şi le putem înţelege această reacţie. Mariajul ei cu Iisus a fost o sursă de inspiraţie pentru bijutierii italieni.
Într-o seară a anului 1337, în timp ce era prinsă în rugăciuni, Iisus i-a apărut şi i-a ţinut următorul discurs: "Din momentul în care din iubire pentru Mine tu ai renunţat la mândrie, la plăcerile cărnii, şi ţi-ai dăruit toată frumuseţea inimii mie, şi acum când tot restul casei se bucură, m-am decis să celebrăm nunta sufletului tău şi să te iau de soţie aşa cum ţi-am promis." Apoi, după această declaraţie, apostolul Ioan, Maria, sfântul Paul şi sfântul Dominic s-au materializat în mica ei celulă pentru a fi martori. Maria a luat mâna Caterinei şi a adus-o pe tânăra fecioară Fiului ei care i-a pus în deget o verighetă de aur cu un diamant şi 4 perle: "Aici te căsătoresc cu Mine, întru credinţă, Eu creatorul şi salvatorul tău. Păstrează această credinţă fără pată până vei ajunge la Mine în ceruri; celebrează această nuntă fără sfârşit. Din acest moment, fiica Mea fii fermă şi de nezdruncinat în tot ceea ce prin graţia Mea îţi voi cere să realizezi. Aşa înarmată cu forţa credinţei vei înfrânge toţi inamicii şi vei fi fericită." Acest inel a devenit invizibil pentru toată lumea cu excepţia Caterinei care–l vedea tot timpul, cu excepţia momentelor, a recunoscut ea roşind, când şi-a ofensat mirele.
În mod curios avem puţine texte despre îngeri de la Caterina de Siena, cu excepţia unuia dintre Dialogurile care a traversat mai bine de 6 secole, fiind mereu reeditat. Acest pasaj al conversaţiei cu Dumnezeu vorbeşte despre "divina providenţă" pe care unii o numesc hazard, alţii coincidenţă, iar alţii sincronicitate:
"În unele momente Graţia Divină se manifestă prin intermediul servitorilor Mei fără să treacă pe la creatură, aşa cum chiar tu ai resimţit adeseori şi aşa cum ai auzit de la gloriosul tău tată, sfântul Dominic (Caterina de Siena era o dominicană terţiară), acest mult iubit servitor al Meu, care în una din primele zile ale ordinului, în timp ce fraţii săi călugări nu aveau nimic de mâncare, a spus plin de încredere în faptul că îl voi ajuta: "Copii mei, aşezaţi-vă. Ascultători călugării s-au aşezat în jurul mesei. Atunci, Eu cel care îi ajut pe cei care cred în Mine, am trimis doi îngeri purtând în mâini pâine foarte albă, şi atât de multă, încât le-a ajuns pentru mai multe mese. Iată un caz în care Graţia Mea s-a manifestat fără intervenţia omului, ci cu ajutorul Sfântului Duh."
Caterine de Siena a resimţit primele dureri ale Patimilor lui Iisus în 1373 cu cununa de spini din jurul capului, urmată după doi ani de alte cinci răni care au apărut pe trupul ei, dureroase dar în acelaşi timp invizibile pentru ceilalţi aşa cum ea i-a cerut (au fost totuşi vizibile după decesul acesteia).
Consoarta mistică a părăsit această lume la vârsta de 33 de ani precum soţul ei, în 29 aprilie 1380; acela este şi momentul în care i-au apărut şi stigmatele. Trupul Caterinei de Siena a fost expus după deces timp de trei zile, timp în care a fost vizitat de mii de persoane, credincioşi şi nobili cu toţii atraşi fiind de intimitatea sa cu Dumnezeu. Abia în 1385, la cinci ani după aceea trupul său a fost dezgropat pentru recuperarea oaselor altfel spus a relicvelor sale. Martorii au fost uimiţi să o descopere intactă, ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc. Iar corpul său a suferit aceiaşi soartă precum cel al Terezei d'Avila. Confesorul ei Raymond de Capue, este cel care i-a smuls inima şi i-a tăiat capul pentru a fi păstrate ca relicve la biserica Sfântul Dominic de Siena care a moştenit mai târziu şi o mână. Un braţ a rămas în acelaşi oraş, trei degete au ajuns la Veneţia, Flotenţa s-a declarat satisfăcută cu un cot, degetul care purta inelul invizibil a ajuns la mânastirea din Pontiniano, dinţii au fost în mod generos distribuiţi celor apropiaţi, iar dominicanii de la Roma au primit un… umăr.
Un adevărat măcel realizat de credincioşi, care nu poate fi explicat decât de autenticitatea acestei femei de excepţie. Mai mult chiar la data de 4 octombrie 1970, Papa Paul al VI-lea, a numit-o pe Caterina de Siena doctor al Bisericii. Ca şi cum autenticitatea sa continua să ajute spiritele însetate de prezenţa divină, dincolo de timp.
Este suficient să ne aplecăm asupra vieţii acestei femei deosebite, care, deşi aproape analfabetă. a avut o influenţă deosebită asupra vieţii religioase şi politice a ţării ei, asupra papilor dar mai ales asupra comunităţii religioase a epocii sale. Nu pentru că era o femeie pioasă, ci mai ales datorită faptului că reputaţia ei a depăşit cu mare repeziciune frontierele. Spre exemplu, în timpul rugăciunilor, când se afla în biserică, s-a prăbuşit în faţa tuturor credincioşilor, palidă, cu trupul complet rigid, fără ca inima să-i mai bată, în extaz... A rămas astfel timp de trei sau patru ore, în timp ce preoţii au scos o în faţa bisericii fără ca nici un membru al trupului său să se mişte mici măcar un milimetru. Un dominican convins fiind că nu este decât o prefăcută, aştepta cu perfidie în biserică unul dintre extazele acesteia pentru a se apropia şi a-i înţepa picioarele şi corpul cu un cuţit. În zilele noastre când copii afirmă că o văd pe Fecioara Maria, medicii se apropie şi îi înţeapă cu un ac sau trec flacăra unei brichete pe sub mâini şi prin faţa ochilor pentru a verifica dacă nu cumva se prefac. Dar Caterina de Siena nu avut nici un fel de reacţie pe trup. În schimb trei ore mai târziu, când s-a întors pe pământ, nu numai că s-a plâns de violenta agresiune, dar chiar s-a format o rană în locul în care a fost lovită.
Într-o duminică a lunii august trupul său a căpătat culoarea unui cadavru, şi după câteva ore apropiaţii săi au concluzionat că era moartă, au instalat-o într-un coşciug deschis pentru a primii ultimele omagii. Dar în cele din urmă Caterina a deschis ochii înspăimântându-le pe surorile care o păzeau. "Ce s-a petrecut?" a întrebat-o confesorul ei Raimond de Capue. "Ai fost cu adevărat moartă?" "Inima mea a explodat, s-a despicat de sus până jos. Trupul meu era desprins de suflet. Nu ştiu cât timp a durat aceasta, surorile spun că patru ore. Dar am văzut tainele lui Dumnezeu (Vidi Arcana Dei). Nu am văzut însăşi esenţa divină, dar am văzut gloria sfinţilor, durerile păcătoşilor din infernuri, şi cele ale sufletelor care se purificau în purgatoriu. Amintirile mele nu mai sunt foarte clare. Iar apoi nu am cuvinte ca să descriu acele lucruri. O, ce tristeţe să mă întorc aici jos. Dar Domnul mi-a spus: "Fericirea multora depinde de întoarcerea ta pe pământ unde nu vei mai trăi ca înainte, închisă într-o celulă.""
Aceasta nu o împiedica totuşi pe tânăra femeie să plângă. Ea nu dorea să revină în trupul său.
Altă dată un preot a pus-o la încercare oferindu-i la sfânta împărtăşanie o bucată care nu era consacrată. Şi-a dat imediat seama şi furioasă a incendiat-o. În cele ce au urmat nu a mai fost necesar să îi înţepe picioarele, deoarece încă de la începutul stărilor de extaz, devenea uşoară precum pana şi fără să se mişte era purtată în aer de braţele mirelui ei, care era invizibil bine înţeles. Credincioşii care asistau la slujbă rămâneau paralizaţi, şi le putem înţelege această reacţie. Mariajul ei cu Iisus a fost o sursă de inspiraţie pentru bijutierii italieni.
Într-o seară a anului 1337, în timp ce era prinsă în rugăciuni, Iisus i-a apărut şi i-a ţinut următorul discurs: "Din momentul în care din iubire pentru Mine tu ai renunţat la mândrie, la plăcerile cărnii, şi ţi-ai dăruit toată frumuseţea inimii mie, şi acum când tot restul casei se bucură, m-am decis să celebrăm nunta sufletului tău şi să te iau de soţie aşa cum ţi-am promis." Apoi, după această declaraţie, apostolul Ioan, Maria, sfântul Paul şi sfântul Dominic s-au materializat în mica ei celulă pentru a fi martori. Maria a luat mâna Caterinei şi a adus-o pe tânăra fecioară Fiului ei care i-a pus în deget o verighetă de aur cu un diamant şi 4 perle: "Aici te căsătoresc cu Mine, întru credinţă, Eu creatorul şi salvatorul tău. Păstrează această credinţă fără pată până vei ajunge la Mine în ceruri; celebrează această nuntă fără sfârşit. Din acest moment, fiica Mea fii fermă şi de nezdruncinat în tot ceea ce prin graţia Mea îţi voi cere să realizezi. Aşa înarmată cu forţa credinţei vei înfrânge toţi inamicii şi vei fi fericită." Acest inel a devenit invizibil pentru toată lumea cu excepţia Caterinei care–l vedea tot timpul, cu excepţia momentelor, a recunoscut ea roşind, când şi-a ofensat mirele.
În mod curios avem puţine texte despre îngeri de la Caterina de Siena, cu excepţia unuia dintre Dialogurile care a traversat mai bine de 6 secole, fiind mereu reeditat. Acest pasaj al conversaţiei cu Dumnezeu vorbeşte despre "divina providenţă" pe care unii o numesc hazard, alţii coincidenţă, iar alţii sincronicitate:
"În unele momente Graţia Divină se manifestă prin intermediul servitorilor Mei fără să treacă pe la creatură, aşa cum chiar tu ai resimţit adeseori şi aşa cum ai auzit de la gloriosul tău tată, sfântul Dominic (Caterina de Siena era o dominicană terţiară), acest mult iubit servitor al Meu, care în una din primele zile ale ordinului, în timp ce fraţii săi călugări nu aveau nimic de mâncare, a spus plin de încredere în faptul că îl voi ajuta: "Copii mei, aşezaţi-vă. Ascultători călugării s-au aşezat în jurul mesei. Atunci, Eu cel care îi ajut pe cei care cred în Mine, am trimis doi îngeri purtând în mâini pâine foarte albă, şi atât de multă, încât le-a ajuns pentru mai multe mese. Iată un caz în care Graţia Mea s-a manifestat fără intervenţia omului, ci cu ajutorul Sfântului Duh."
Caterine de Siena a resimţit primele dureri ale Patimilor lui Iisus în 1373 cu cununa de spini din jurul capului, urmată după doi ani de alte cinci răni care au apărut pe trupul ei, dureroase dar în acelaşi timp invizibile pentru ceilalţi aşa cum ea i-a cerut (au fost totuşi vizibile după decesul acesteia).
Consoarta mistică a părăsit această lume la vârsta de 33 de ani precum soţul ei, în 29 aprilie 1380; acela este şi momentul în care i-au apărut şi stigmatele. Trupul Caterinei de Siena a fost expus după deces timp de trei zile, timp în care a fost vizitat de mii de persoane, credincioşi şi nobili cu toţii atraşi fiind de intimitatea sa cu Dumnezeu. Abia în 1385, la cinci ani după aceea trupul său a fost dezgropat pentru recuperarea oaselor altfel spus a relicvelor sale. Martorii au fost uimiţi să o descopere intactă, ca şi cum timpul s-ar fi oprit în loc. Iar corpul său a suferit aceiaşi soartă precum cel al Terezei d'Avila. Confesorul ei Raymond de Capue, este cel care i-a smuls inima şi i-a tăiat capul pentru a fi păstrate ca relicve la biserica Sfântul Dominic de Siena care a moştenit mai târziu şi o mână. Un braţ a rămas în acelaşi oraş, trei degete au ajuns la Veneţia, Flotenţa s-a declarat satisfăcută cu un cot, degetul care purta inelul invizibil a ajuns la mânastirea din Pontiniano, dinţii au fost în mod generos distribuiţi celor apropiaţi, iar dominicanii de la Roma au primit un… umăr.
Un adevărat măcel realizat de credincioşi, care nu poate fi explicat decât de autenticitatea acestei femei de excepţie. Mai mult chiar la data de 4 octombrie 1970, Papa Paul al VI-lea, a numit-o pe Caterina de Siena doctor al Bisericii. Ca şi cum autenticitatea sa continua să ajute spiritele însetate de prezenţa divină, dincolo de timp.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)