joi, 20 mai 2010

Sarada Devi

Mama Sfântă a Indiei

Sarada Devi poate fi numită Maica Teresa a zilelor noastre. A fost plină de compasiune şi iubire şi a trăit pentru a uşura suferinţa şi durerile celor din jur. Ducând o viaţă strictă şi plină de austeritate, ea a învăţat oamenii să iubească totul.

Din învăţăturile mamei sfinte:

“Sri Ramakrishna m-a lăsat în urma lui să manifest în lume aspectul de Mamă Divină.”
“Nu voi putea să întorc spatele nimănui care mi se adresează cu « Mamă ».”
“Dacă fiul meu se joacă în praf sau în noroi, eu sunt cea care trebuie să curăţ toată murdăria de pe corpul său şi să îl ţin în braţe.”
“Ţelul vieţii este realizarea stării de îndumnezeire şi de a rămâne absorbiţi în contemplarea Divinului.”
“Dumnezeu singur este real, şi orice altceva este fals.”
“Cum pot fi oamenii împărţiţi în caste? Copiii sunt toţi egali.”
“Omul ar trebui să îşi dorească doar lipsa de dorinţe, deoarece dorinţa însăşi este rădăcina tuturor suferinţelor. Dar te poţi ruga pentru dăruire şi detaşare. Acestea nu pot fi clasificate drept dorinţe.”
“Iubirea este forţa noastră. Prin iubire, familia Maestrului a căpătat formă.”
“Dacă doreşti pace, nu căuta greşelile celorlalţi. Caută mai bine greşelile tale. Învaţă să te comporţi astfel încât întreaga lume să fie a ta. Nimeni nu este străin, copilul meu. Întreaga lume îţi aparţine.”
“Scopul vieţii unui om este atins numai atunci când el poate oferi bucurie altcuiva.”

O copilărie mai puţin obişnuită

Mama cea Sfântă s-a născut la 22 decembrie 1853, într-un sat din vestul Bengalului, numit Jayrambati. Numele său era Thakurmani, dar a fost cunoscută mai târziu ca Saradamani. Primii ei ani au fost plini de simplitate, petrecuţi în rugăciune şi meditaţie. Născută într-o familie de oameni umili şi foarte credincioşi, ea a crescut ca o simplă fetiţă de la ţară, făcând doar puţină şcoală, deoarece avea foarte mult de lucru acasă şi la câmp.

Sarada a avut convingerea că destinul ei a fost de a servi omenirea. Copil fiind încă, şi-a ajutat mama să gătească şi a avut grijă de sora şi fratele ei mai mici. Într-un an, în anotimpul de seceriş, lanul de orez a fost distrus de lăcuste. A mers pe întregul câmp culegând boabele de orez rămase şi le-a oferit fermierilor ca hrană. Mulţi cerşetori au venit la casa ei, iar ea împreună cu tatăl său le oferea acestora orez fiert.

Încă de mică, Sarada a manifestat o reală aptitudine pentru meditaţie. De asemenea, în locul păpuşilor sau al altor jocuri şi jucării specifice copiilor de vârsta ei, fetiţa prefera reproducerile din argilă ale unor zeităţi, precum Lakshmi sau Kali, cărora obişnuia să le consacre cu mare seriozitate flori şi frunze.

Trimisă de Providenţa Divină

Conform obiceiului foarte răspândit pe atunci în India, Saradamani a fost logodită de când era încă un copil. Nu avea decât şase ani când părinţii săi au adus-o în faţa bărbatului care avea să îi fie soţ. Era Sri Ramakrishna, ce urma să împlinească nu peste mult timp 23 de ani. Trecând printr-o fază de “nebunie” divină, el era complet detaşat de mâncare, somn şi alte necesităţi fizice, fiind absorbit zi şi noapte în meditaţie şi rugăciune.

Pentru că cei din jur l-au catalogat drept nebun, rudele lui au propus să i se găsească o soţie, astfel încât să revină la starea mentală normală. Deoarece părinţii lui Ramakrishna erau săraci, singura mireasă posibilă era Sarada, care avea doar 6 ani. După încheierea ceremonialului de căsătorie, s-a întors la părinţii săi, fiind prea mică pentru a locui alături de soţ.

Următorii ani Sarada i-a petrecut la Jayrambati. Între timp, s-a răspândit zvonul că soţul ei a înnebunit, iar sătenii au început să o considere ca fiind soţia “nebunului”. S-a hotărât să viziteze Dakshineswar (unde Sri Ramakrishna se afla ca preot în templul lui Kali) pentru a vedea situaţia cu proprii ei ochi. Până în acel moment, Ramakrishna îşi dedicase întreaga viaţă căutării spirituale şi trăise ca un călugăr. Totuşi a primit-o pe Sarada cu multă dragoste, simţind că a fost adusă la el de Providenţa Divină.

După ce a ajutat-o să îşi revină de pe urma unei boli contactate în timpul călătoriei, Sri Ramakrishna a întrebat-o dacă a venit să îl îndemne către o existenţă lumească. Fără a ezita, ea îi răspunse: “Nu, sunt aici pentru a te ajuta să îţi atingi idealul ales”, care – după cum ea bine ştia – însemna drumul renunţării complete la toate legăturile lumeşti de dragul realizării lui Dumnezeu. De aceea, în loc să căute împlinirea conjugală, ea a devenit primul discipol al soţului său, care, la rândul lui, o adora ca fiind Shodashi (un aspect al Mamei Divine).

Privilegiul de a-l avea ca Maestru pe Ramakrishna

A fost alături de Ramakrishna şi de discipolii lui timp de mulţi ani. După ce acesta a murit, ea a continuat misiunea lui spirituală, fiind ghid celor care urmau cu sinceritate calea spirituală. Sarada Devi i-a fost lui Sri Ramakrishna prieten spiritual, soţie dăruită, discipol, iar relaţia dintre ei a fost întotdeauna castă.

Starea de fericire şi de pace interioară erau în permanenţă atât de profunde, încât nici un obstacol lumesc nu o putea afecta. Ea era întruchiparea purităţii. Nu a pierdut niciodată comuniunea cu Dumnezeu, pe care îl descria ca fiind în inima ei, deşi era implicată zi şi noapte în diverse activităţi.
Soţul ei a fost cel care a iniţiat-o în multe discipline spirituale, a învăţat-o să o adore pe Mama Divină Cosmică. Îl vedeau pe Dumnezeu în ei înşişi şi unul în celălalt. Sri Ramakrishna i-a acordat iniţierea în importante mantra-e şi a instruit-o să îi ghideze spiritual pe cei care îi căutau ajutorul. Sarada Devi se considera discipolul umil al Maestrului său, iar acest lucru reprezenta pentru ea privilegiul suprem şi fericirea cea mai înaltă pe care o putea trăi.

Imediat după moartea soţului ei, în 1886, Sri Sarada Devi a început un pelerinaj în nordul Indiei. Pentru un timp a locuit la Vrindavan, unde a atins cea mai înaltă stare de conştiinţă, numită Nirvikalpa Samadhi, şi atunci a început cu adevărat şi rolul său de guru.

Desăvârşirea spirituală cere umilinţă şi dăruire

La întoarcerea sa, Sri Sarada Devi a mers la Kamarpukur, unde a întâmpinat o intensă ostilitate din partea sătenilor. Fiindcă nu avea nici un ban, a fost nevoită să sape singură pământul pentru a putea cultiva câteva legume. Când discipolii lui Sri Ramakrishna au auzit despre situaţia dificilă în care se afla, au invitat-o la Calcutta. Acolo a devenit cunoscută ca Mama cea Sfântă şi a oferit multor oameni ghidare spirituală. S-a făcut remarcată prin tandreţea ei maternă şi prin ospitalitatea de care dădea dovadă, prin darul de a vindeca şi prin ajutorul permanent acordat discipolilor săi.

În 1909 Sri Sarada Devi s-a mutat în ceea ce este acum « Casa din Calcutta a Mamei cea Sfinte » şi a locuit acolo pentru următorii 11 ani, împreună cu alte câteva femei sfinte. Felul ei de a fi, natural şi spontan, făcea ca ceilalţi să o perceapă ca pe un copil, chiar dacă vârsta ei era destul de înaintată.
Învăţăturile spirituale ale acestei mari femei-profet sunt o fereastră spre frumuseţea sufletutui ei. “Precum norii sunt îndepărtaţi de vânt, aşa setea pentru plăcerile materiale va fi alungată prin rostirea numelui lui Dumnezeu”, spunea ea.

“Dacă vreţi pace mentală, nu căutaţi greşelile celorlalţi”

În 1919 Sarada Devi s-a îmbolnăvit de febră neagră şi, chiar dacă avea dureri mari, a continuat să îşi ajute discipolii. La vârsta de 67 de ani, se afla în pragul morţii. La începutul anului 1920, febra i s-a amplificat şi a fost mutată la Calcutta pentru tratament, unde mulţimi de oameni au venit pentru a-i primi binecuvântarea.

Mesajul său final către o lume tulburată şi sfâşiată de ură, numai cu doi ani după încheierea primului război mondial, a fost rostit cu 5 zile înaintea morţii sale: “Dacă vreţi pace mentală, nu căutaţi greşelile celorlalţi. Căutaţi-le mai degrabă pe ale voastre. Nimeni nu este străin, copiii mei. Lumea întreagă vă aparţine.”

Marţi, 21 iulie 1920, la 1.30 noaptea, a respirat cu greu de câteva ori şi a intrat într-o stare profundă de samadhi (extaz divin) din care nu s-a mai întors niciodată la conştiinţa corpului fizic. Întregul corp, distrus de o lungă boală, s-a relaxat brusc şi a emanat o lumină celestă. Mulţi dintre discipolii ei au fost înşelaţi de această lumină crezând pentru un timp că Mama cea Sfântă încă era cu ei în această lume.

Întreaga sa viaţă, Sarada i-a privit pe toţi oamenii ca fiind proprii ei copii, chiar dacă erau hinduşi sau occidentali. A atras mulţi discipoli străini prin compasiunea sa, prin iubirea ce le manifesta permanent. A impulsionat discipolii lui Ramakrishna să ducă mesajul acestuia şi în ţările din care ei proveneau.

Trupul neînsufleţit al Sfintei, plin de ghirlande şi flori, a fost dus la Belur Math, peste Gange, şi ars pe un rug din lemn de santal. Pe acel loc a fost înălţat un templu alb, în memoria vieţii sale pline de puritate.

Un alt templu alb a fost ridicat în localitatea naşterii sale, la Jayrambati, în vârful căruia flutură un steag pe care este întipărit un singur cuvânt - “Ma”, amintind discipolilor ei, de aproape sau de departe, cuvintele sale: “Sunt mama celor slabi, precum sunt şi mama celor virtuoşi. Oricând te simţi pierdut, spune-ţi cu încredere: « Eu am o mamă. »”

Bhagavan Nityananda

Omul trebuie să caute calea cea mai scurtă şi mijloacele cele mai rapide pentru a se întoarce acasă - să transforme scânteia în flacără, să se contopească cu aceasta şi să se identifice cu marele foc care a aprins scânteia.”

“Conştiinţa deplinei egalităţi este cea mai înaltă realitate. Nityananda realizase această stare supremă. Era o fiinţă extraordinară, trăia extazul stării de Samadhi ca pe ceva firesc şi nici un moment nu-şi pierdea această stare.
Era îmbătat de iubire. Oriunde ar fi mers, păşea alături de Dumnezeu. Mişcările corpului său erau forma în care el Îl adora pe Dumnezeu. Somnul său era o divină stare de Samadhi. Era absorbit în Sine şi această absorbţie era o adoraţie a totului. Discipolii săi erau lipsiţi de orice teamă. A fost cu adevărat un maestru divin. El a trăit retras şi gloria sa a fost deosebită. Doar prin graţia sa, fără alte discipline dificile, această mare fiinţă şi-a transformat adepţii în yoghini şi mesageri ai iubirii. Sfatul său pentru bărbaţi şi femei era: Priveşte fiecare om ca pe Dumnezeu.”
Swami Muktananda

“O, Bhagavan Nityananda, Maestrul meu, tu ai trăit într-o mare austeritate. Erai mereu înconjurat de nenumărate obiecte, dar mâinile tale nu le atingeau şi privirea ta nu se oprea asupra lor. Ai trăit într-un loc izolat, în jungla spre care, pe atunci, nu exista nici o cale de acces. Acum locul a devenit un sanctuar; astfel este încununată o existenţă de siddha.

Cunoşteai trecutul, prezentul şi viitorul. Chiar dacă nu pronunţai decât un cuvânt, el nu era niciodată în zadar. Ai fost însăşi întruchiparea renunţării, tu cel cufundat permanent în plenitudinea extazului interior. Această trăire continuă a extazului lăuntric este starea firească a unui siddha.

Erai permanent absorbit în beatitudine. Însuşi numele tău era o beatitudine (Nityananda înseamnă beatitudine eternă). Când râdeai, bucuria şi extazul emanau din fiecare celulă a fiinţei tale, ca şi cum corpul tău s-ar fi dezagregat sub presiunea acelei bucurii nesfârşite. Totdeauna ai vorbit în aforisme. Chiar dacă nu rosteai decât un cuvânt foarte scurt, era la fel de semnificativ ca un lung discurs. Câteodată rămâneai tăcut două-trei zile la rând. Acesta este extraordinarul mod de a fi al siddha-şilor.

O, Nityananda, cel mai de seamă dintre avaduta-şi. Ochii tăi priveau în afară, dar privirea ta era orientată spre interior. Pleoapele tale erau pe jumătate lăsate, dar ochii tăi străluceau ca soarele de dimineaţă. Un surâs îţi juca mereu pe buze. Mâinile tale erau mari şi generoase.

Uneori când închideai ochii treceau o oră sau două până să-i redeschizi. Ca o consecinţă a stării naturale de siddha, rămâneai câteodată ore întregi cufundat în extazul propriului tău sine. Mii de persoane treceau să te vadă fără să facă vreun zgomot. Domnea o atmosferă de pace. Nu aveai nimic să le spui. Mulţumindu-se doar să te vadă, oamenii se simţeau consolaţi. Ai fost suveranul siddha-şilor.

O, Nityananda, aveai obiceiul să spui: “Sinele este Adevărul Suprem. Nu există nimic superior Sinelui. O, Sinele este în interior. Îndreptaţi-vă spre interior.” Aşa ne învăţai, folosind cuvinte puţine. Pentru tine, interiorul şi exteriorul erau la fel. În permanenţă tu te menţineai în interior. Ce mare siddha ai fost!

Cuvintele tale erau asemenea mantra-elor. Comportamentul tău întruchipa învăţătura yoghină. Locul în care trăiai era în permanenţă curat, iar aerul proaspăt, oricât de multe persoane treceau să te vadă.

În extaz, cel deplin realizat este una cu fericirea perfectă a Supremului Absolut. În apropierea sa, oamenii trăiesc spontan experienţa beatitudinii. O, Nityananda, mii de persoane au îngenunchiat tăcute în faţa ta şi fiecare a fost cuprinsă de beatitudine.
O, Gurudev, tu continui să acţionezi şi acum, deşi nu te mai manifeşti în corpul fizic.”

din „Maha Siddha Yoga - Secretele căii perfecţiunii” de Swami Muktananda

„Lasă-ţi mintea să fie ca un lotus care pluteşte pe apă, fără să fie legat de mâlul de dedesubt. În timp ce eşti angajat în acţiuni lumeşti, păstrează-ţi mintea neatinsă de dorinţe şi de tentaţii. Păstrează-ţi mintea detaşată şi credinţa în Dumnezeu ferm stabilită în lotusul inimii. Nu te lăsa niciodată tulburat de bucurie sau de tristeţe.”

„Natura poate să se schimbe, soarele se poate opri din a-şi mai răspândi căldura, apa se poate opri din curgerea sa, noaptea poate deveni zi şi ziua noapte, dar, o dată ce tu ai primit graţia unui maestru, nu o vei pierde niciodată.” Cu aceste cuvinte descrie marele înţelept yoghin Swami Muktananda (cel mai important discipol al lui Nityananda) relaţia pe care a avut-o cu maestrul său spiritual, Bhagavan Sri Nityananda din Ganeshpuri, India. Nityananda a fost maestru desăvârşit, un siddha guru. „O dată cu realizarea supremă, unele fiinţe rămân în extaz. Ele trăiesc în lumea noastră, dar nu sunt interesate nici de locul, nici de situaţiile în care se află. Pentru astfel de fiinţe, lumea s-a transformat în paradis, deoarece o contemplă în lumina divină a conştiinţei. Ele au dobândit deplina libertate. Sunt cu totul cufundaţi în Divin în orice moment.” – afirma Swami Muktananda. Foarte puţin cunoscută, calea perfecţiunii (Siddha Yoga) necesită prezenţa unui siddha guru, o fiinţă realizată spiritual. Siddha Yoga este calea trezirii energiei interioare a discipolului în primul rând prin graţia maestrului.

Naşterea lui a rămas înconjurată de mister

Nityananda s-a născut la începutul secolului al XX-lea, în jurul anului 1896. Legenda spune că, într-o pădure din Ganeshpuri, într-o zi, doi corbi croncăneau foarte tare, atrăgând atenţia unei bătrâne aflată la strâns de lemne uscate. Bătrâna aparţinea castei inferioare a culegătorilor de lemne. Ea a urmat chemările păsărilor şi, nu mică i-a fost mirarea când, sub nişte vreascuri, într-un tufiş, a descoperit un bebeluş cu pielea de culoarea grâului copt, învelit cu grijă într-o pânză albă. Bătrâna avea deja o familie mare, dar şi-a adus aminte de o prietenă a sa care voia să adopte un copil pentru că nu putea rămâne însărcinată. Aşa că a luat cu grijă copilaşul şi l-a dus acasă. A doua zi dimineaţă a pornit spre satul unde trăia prietena ei, care a primit copilul cu mare bucurie, l-a adoptat şi l-a numit Ram. Mama adoptivă lucra ca îngrijitoare în casa lui Ishwar Iyer, un avocat respectat.

I s-a prezis o viaţă de învăţător spiritual

Ea a murit când copilul avea şase ani şi atunci Ishwar Iyer l-a luat în grijă pe micuţul Ram, faţă de care simţea, în mod inexplicabil, o atracţie mistică. Domnul Iyer era un călător pasionat şi Ram l-a însoţit în toate călătoriile sale.

Odată, ajungând la un templu al lui Krishna, Ram a făcut dovada unor cunoştinţe esoterice deosebite, ce l-au uimit pe Iyer. Un binecunoscut astrolog i-a spus că Ram era o fiinţă cu un înalt nivel spiritual şi că era o adevărată binecuvântare pentru avocat să-i fie tutore şi prieten. Pe când Ram avea zece ani, Iyer l-a dus în oraşul sfânt Benares. Pe drum băiatul i-a relatat anumite viziuni divine pe care le avusese. La un moment dat, în timpul călătoriei, el şi-a luat rămas bun de la tatăl său adoptiv, spunându-i că trebuie să-şi urmeze calea şi promiţându-i că-l va revedea. Unde s-a dus tânărul, nu ştie nimeni. Totuşi, se spune că ar fi călătorit prin regiunile nordice; alte surse afirmă că ar fi fost recunoscut ca un mare maestru pe calea Kundalini Yoga undeva prin Himalaya. După şase ani, Ram s-a întors acasă. Pentru că se gândise neîncetat la el, realizând că s-a întors, Iyer a fost cuprins de o imensă bucurie şi a început să repete extaziat “Nityananda, Nityananda!”- Beatitudine eternă! Şi acesta a devenit numele cel mai cunoscut al Maestrului.

La scurtă vreme de la întoarcerea lui Ram, domnul Iyer s-a îmbolnăvit foarte grav şi a murit, nu înainte însă de a primi binecuvântarea maestrului. În anii care au urmat, Nityananda a călătorit (se spune că a fost în Ceylon, Rangoon, Singapore, Burma) înainte de a se întoarce în sudul Indiei. A locuit câţiva ani în Kanara de Sud, apoi în Kangangad, Gokarn şi Vajreswari. Mai târziu s-a stabilit în Ganeshpuri. Viaţa sa a fost un lung şir de miracole. A construit spitale, ashram-uri (aşezăminte yoghine), temple, şosele, rezervoare de apă, a hrănit copii săraci, a vindecat orbi şi oameni aflaţi pe patul morţii, i-a înviat pe cei care meritau să mai trăiască. Dar cele mai mari minuni, le-a săvârşit în sufletele aspiranţilor sinceri.

A vindecat orbi şi a înviat morţi

Nityananda nu a lăsat nici o lucrare care să-i descrie învăţătura şi practica spirituală. Mai mult, el nu s-a referit niciodată la el însuşi folosind persoana întâi singular, ci spunând „acesta” sau „de aici”. A negat că ar fi avut un maestru încarnat sau că ar fi urmat o anumită linie spirituală. Nu a căutat să aibă discipoli şi nu a avut niciodată intenţia să cheme oamenii la el, cu toate că era căutat de foarte mulţi. Sfaturile pe care el le dădea difereau de la o persoană la alta; cu toate acestea el îi îndemna pe toţi să-şi păstreze mintea pură şi aspiraţia intensă către Dumnezeu. Misiunea lui, ocultată prin tăcerea sa, era să ofere alinare oamenilor suferinzi, indiferent dacă aceştia veneau sau nu la el, şi să reveleze niveluri înalte de conştiinţă celor care căutau adevăruri superioare. Graţia emana din fiinţa sa şi din tăcerea-i plină de compasiune. O singură privire a sa putea sfărâma mândria egoistă sau putea să redea speranţa şi aspiraţia adevăratului căutător spiritual. Unul dintre discipolii săi spunea: „Din momentul în care Nityananda şi-a revărsat graţia asupra noastră, nu ne-am mai simţit limitaţi de timp. Într-adevăr, forţa sa spirituală ne ajută să transcendem timpul. Trăim un continuu prezent extatic. Acesta ne transformă din ignoranţi în iluminaţi.”

A fost un mare maestru yoghin. Era prietenul oamenilor obişnuiţi, ghid al aspiranţilor la spiritualitate şi tovarăş fidel al discipolilor. Spunea că devoţiunea faţă de Dumnezeu nu exclude îndeplinirea responsabilităţilor sociale. De fapt, el cerea oamenilor să continue să trăiască în societate, spunând că munca bine făcută şi cu dăruire avea aceeaşi valoare ca şi realizarea unui ritual religios.

Măreţia sa rezidă în iniţierile autentice pe care le-a oferit oamenilor. În timp ce rămânea mereu în starea de extaz mistic, prezenţa sa divină se reflecta asupra celor din jurul său, care erau capabili să îi perceapă starea sa de conştiinţă.
În 25 iulie 1961, Nityananda a anunţat că în decurs de două săptămâni va părăsi planul fizic, intrând în Mahasamadhi . Implorat de unul dintre discipoli să-şi amâne părăsirea planului fizic, el a răspuns că ar face aceasta dacă ar fi rugat de cineva cu o devoţiune şi o dragoste plină de abnegaţie. „Dacă o astfel de fiinţă ar fi prezentă aici, ar fi posibil. Nici chiar Dumnezeu nu ar putea să plece dacă ar fi rugat astfel. Nu ar putea să rupă legătura unei iubiri pure. Poţi tu să-i oferi acestuia (se referea la sine însuşi) această devoţiune plină de dăruire?”.

Neem Karoli Baba – Înţeleptul care hrăneşte

„Când faci tot cea ce faci pentru Dumnezeu, lucrurile se rezolvă de la Sine.”
Neem Karoli Baba

Sri Neem Karoli Baba sau Sri Neeb Karori Baba, de asemenea cunoscut sub numele de Maharajji a fost un mare înţelept şi yoghin indian. Cunoscut ca „Miraculosul Baba” în toată partea de nord a Indiei, Neem Karoli Baba a manifestat nenumărate puteri paranormale, printre care bilocaţia (se putea afla în acelaşi timp în două locuri diferite). El avea de asemenea capacitatea de a induce stări de SAMADHI aspiranţilor spirituali, printr-o singură atingere cu degetul. El a construit ASHRAM-uri şi temple, a hrănit mii de oameni, a făcut miracole uluitoare, a orientat nenumărate fiinţe către Dumnezeu, a sfătuit guverne şi conducători. Deşi manifesta toate aceste calităţi, a ştiut să-şi menţină aerul de mister.

Neem Karoli Baba a trăit în India între anii 1900-1973 şi a devenit cunoscut în întreaga lume prin cărţile lui Ram Dass. „În 1967 l-am întâlnit pe Neem Karoli Baba, o întâlnire care mi-a schimbat cursul vieţii. Prin manifestarea compasiunii, înţelepciunii, umorului, puterii şi dragostei am regăsit în Ghidul meu spiritual calităţi umane pe care nu mi le-am imaginat vreodată că aş putea să le găsesc într-o deplină integrare într-o fiinţă umană. Am fost alături de el până când a părăsit această lume, în 1973. Prezenţa sa continuă să mă ghideze şi să-mi îmbogăţească viaţa,” povesteşte Ram Dass în cartea sa Miracolul iubirii: Povestiri despre Neem Karoli Baba (Miracle of Love: Stories about Neem Karoli Baba).

„Iubeşte-i pe toţi. Hrăneşte-i pe toţi. Aminteşte-ţi de Dumnezeu. Rosteşte numai adevărul.” Iată sinteza învăţăturii acestui mare înţelept indian.

Cei care au avut şansa să fie în apropierea lui şi-l amintesc ca pe o fiinţă „în a cărei inimă Dumnezeu cânta clipă de clipă”. Un apropiat îl descrie astfel: „Nu a ţinut discursuri niciodată. Învăţătura sa e cuprinsă în povestioarele pe care le spunea cu atâta plăcere. Stătea de obicei întins pe o laviţă de lemn, înveşmântat doar într-o pătură, înconjurat de câţiva elevi apropiaţi. Oamenii veneau şi plecau; primeau întotdeauna de mâncare, sfaturi înţelepte şi cuvinte de încurajare, o binecuvântare sau o îmbrăţişare. Lui Neem Karoli Baba îi plăceau glumele, adora poantele şi jocurile de cuvinte. În jurul său era mereu veselie, iar râsetele se auzeau până departe. Striga cu voce pătrunzătoare regulile de coordonare a ASHRAM-urilor. Uneori rămânea în tăcere, absorbit într-o lume în care nu-l puteam urma, dar în tot acest timp fiinţa sa răspândea peste noi o pace profundă. Ne învăluia clipă de clipă cu nectarul prezenţei sale, ne simţeam binecuvântaţi.”

Ospitalitatea era una din calităţile lui Neem Karoli Baba

ASHRAM-ul era, pentru Maharajji, un loc care trebuia să-ţi amintească în fiecare clipă de Dumnezeu. Cerea aspiranţilor spirituali să pună mult suflet în îngrijirea casei lor spirituale. Totul trebuia să strălucească de curăţenie, culorile pereţilor, ale covoarelor, ale pieselor de mobilier să fie vii, intense, pentru a menţine sacralitatea locului şi pentru a trezi stări înalte şi în alţi aspiranţi.

În ASHRAM-urile lui Neem Karoli Baba, cămările erau pline cu de toate. El se ocupa de lista de aprovizionare, de stabilirea necesităţilor, de plăţi. Modul în care reuşea să se descurce întotdeauna era pentru mulţi un mister. Deşi în fiecare zi se consumau cantităţi uriaşe de hrană, Neem Karoli Baba cunoştea în amănunt inventarul exact, fără a ţine nicio evidenţă. Mulţi vizitatori se întrebau de unde are atâţia bani – unii erau chiar convinşi că îi materializează. Curioşi, aceşti oameni veneau în ASHRAM invocând tot felul de motive, iar Baba obişnuia să spună: „Nu au venit pentru a mă întâlni. Au venit pentru a mă testa.”

Se ofereau daruri şi donaţii din multe părţi, dar Maharajji era foarte selectiv. Primea cu drag darurile oferite din toată inima. Dacă gestul era însoţit însă de vreo condiţionare, refuza darul în întregime.

Insista foarte mult ca oricine calcă pragul vreunui ASHRAM al său să primească de mâncare. Spunea: „Cine vine aici este oaspete. Vine cu inima plină de iubire şi deschis către Dumnezeu. Trebuie întâmpinat cu dragoste şi hrănit.”

Câţiva oameni politici au vizitat odată unul dintre aşezămintele lui. Văzând mesele pline de atâtea bunătăţi, au exclamat indignaţi: „E o risipă uriaşă. În ţară e secetă şi foamete, iar aici un belşug nejustificat. E un sacrilegiu să arunci atâţia bani pe mâncăruri atât de scumpe. Cum este posibil aşa ceva într-un aşezământ spiritual?” Maharajji nu era de faţă atunci şi, când i s-a relatat aceasta, a spus: „Aceşti oameni au devenit apărătorii poporului. Ei au uitat de unde provine această hrană. Şi-au pierdut credinţa. Cum se gândesc că vor veni ploile? Cum se pregătesc să aibă recolte? Asta se petrece când crezi că totul depinde de tine şi uiţi de Dumnezeu.”

Ram Dass i-a spus într-o zi: „ De ce dai mâncare la atâta lume? De ce aşa de multă? Eu abia mănânc ceva orez pe zi şi uite, supravieţuiesc!” Răspunsul a fost: „Ne este foarte foame. Tot timpul. Chiar dacă nu ştim. Trupul poate să nu simtă nevoia, dar sufletul tânjeşte după hrană. Aşa că pune mâna şi mănâncă!”

O generozitate copleşitoare

Odată, un bogătaş a cerut permisiunea de a împărţi dulciuri copiilor care veneau la ASHRAM. Maharajji a acceptat. Omul a pregătit mâncarea şi a aşezat-o pe masă. Însă felul cum a împărţit-o a lăsat mult de dorit. Copiii au fost supuşi la tot felul de teste înainte de a primi dulciurile. Unii au plecat chiar cu mâna goală, pentru că bogătaşul bănuia că s-au aşezat de mai multe ori la rând.

La sfârşitul zilei, rămăsese mai mult de jumătate din hrană. Atunci Baba i-a spus bogătaşului: „Cum poţi forţa pe cineva să fie darnic dacă el nu vrea aceasta cu adevărat? Nu este aşa uşor să fii generos în numele lui Dumnezeu. Dacă oferi daruri numai celor aleşi de tine, atunci mâncarea va fi în plus, se va strica şi se va arunca. Dar dacă tu ai consacrat această hrană lui Dumnezeu, ea nu îţi mai aparţine. Dumnezeu însuşi se va ocupa să vină lumea şi să o primească şi nimic nu va fi în plus.”

Odată, un vizitator a primit la plecare o cantitate imensă de alimente pentru drum. Avea multe bagaje, urma să se suie într-un tren, iar mâncarea era într-un pachet voluminos. A vrut să renunţe la o parte, dar Neem Karoli Baba a insistat să o ia pe toată. În timpul călătoriei trenul s-a oprit, la un moment dat, pentru că linia ferată era traversată de elefanţi. Unul dintre ei a venit la geamul compartimentului în care se afla adeptul lui Baba. Omul a desfăcut pachetul şi a început să-i dea elefantului să mănânce. Acesta nu s-a mişcat din loc până nu s-a terminat toată hrana.

Maharajji avea un comportament complet imprevizibil. Se hotăra brusc să viziteze pe cineva şi uneori rămânea acolo câteva zile, alteori după o jumătate de ceas se ridica şi pleca în grabă. Ram Dass povesteşte despre asta: Ajungi în casa lui. Ţi se spune: „Da, e aici!” Nu trebuie decât să-l aştepţi. Nu ştii însă ce va urma, pentru că Baba este mai mult decât imprevizibil. După o săptămână în care te-ai obişnuit să-l vezi ieşind din cameră la ora opt gândeşti: „E şapte şi jumătate. Mai am puţin.” Dar azi uşa rămâne închisă sau îl vezi doar când trece dintr-o cameră în alta, unde poate rămâne vreo două zile. E un test de răbdare pentru oricine. Şi de aspiraţie. Trebuie să înveţi să accepţi neprevăzutul.”

Manifestarea bilocaţiei

Neem Karoli Baba părea tot timpul în mişcare. Înainte de finalizarea ASHRAM-urilor călătorea foarte mult. Odată a ajuns într-o gară şi a văzut un tren în staţie. Fără să întrebe despre destinaţie, s-a suit imediat, s-a aşezat pe un loc liber de la clasa I şi a început să mediteze. Controlorul l-a remarcat şi i-a cerut biletul acestui pasager neobişnuit, înveşmântat doar într-o pătură. Baba nu i-a acordat nicio atenţie controlorului care, enervat, a aşteptat până la prima staţie apoi l-a dat jos. S-a aşezat la umbra unui copac şi şi-a continuat netulburat meditaţia. Trenul a primit semnalul de plecare, motoarele au pornit, dar… nu s-a petrecut nimic. Locomotiva nu înainta. Mecanicii au cercetat, dar nu au găsit nicio neregulă. Un alt tren rămăsese undeva în câmp aşteptând plecarea acestuia. A trecut mai mult de jumătate de oră, când un pasager a arătat timid spre Neem Karoli Baba, convins că totul se blocase pentru că unui om sfânt i s-a arătat lipsă de respect. A sugerat să i se ceară iertare şi să fie invitat să-şi continue călătoria. Controlorul şi mecanicii au acceptat, iar Baba a deschis ochii, s-a ridicat şi s-a urcat în tren. Imediat locomotiva s-a pus în mişcare.

Când pleca dintr-un loc, cerea să nu fie urmărit de nimeni. De altfel, ar fi fost imposibil; pur şi simplu dispărea din raza vizuală şi nu mai putea fi prins din urmă nici cu maşina. Apoi aflai că tocmai vizita pe cineva aflat la sute de kilometri. La un moment dat, se afla la Allabahad. Unii dintre aspiranţii spirituali aflaţi sub îndrumarea sa construiseră un templu la Panki şi l-au rugat pe Maharajji să vină la ceremonia de deschidere, dar el a refuzat. În ziua ceremoniei, Baba s-a încuiat în cameră spunând că nu se simţea prea bine şi a cerut ca uşile să fie deschise vizitatorilor la ora 12. Era ora 7 dimineaţa. Totul a decurs conform celor stabilite, iar la ora 12, Neem Karoli Baba a deschis uşa camerei sale. Dimineaţa următoare, aspiranţii din Panki au venit cu un coş de ofrande. Au spus că, în urmă cu o zi, Maharajji fusese cu ei dimineaţă, dar la ora 12 dispăruse brusc, fără să guste din ofrande, aşa că veniseră să i le aducă.

Patruzeci de mese într-o zi

În cartea Maeştrii spirituali din Himalaya, Swami Atmananda îl descrie astfel: „Nu era foarte conştient de lumea exterioară. Dacă îl întrebai: „Ai mâncat astăzi?” El răspundea: „Nu” sau „Da”, dar asta nu corespundea întotdeauna realităţii. Când mintea ta este tot timpul preocupată de aspecte cu mult superioare lumii fizice, poţi mânca de foarte multe ori într-o zi şi totuşi să îţi fie foarte foame. Aşa se petrecea şi cu Baba. Cinci minute după ce tocmai luase masa, putea să spună: „Mi-e foarte foame!” Dacă îi răspundeam: „Baba, tocmai ai mâncat”, răspundea: „A, da. Bine. Atunci nu-mi mai e foame.” Dacă nu i-aş fi spus, ar fi putut mânca din nou după cinci minute.

Într-o zi m-am gândit: „Hai să văd de câte ori poate să mănânce, dacă nu îi spun că deja a făcut-o!” În acea zi a luat masa de 40 de ori în diferite case pe care le-am vizitat. În final, i-am spus: „Destul pentru astăzi.” „Oare?”, mi-a răspuns el. În stări de conştiinţă foarte înalte, o astfel de persoană poate deveni asemenea unui copil.”

Un alt aspirant povesteşte că bărbieritul era pentru însoţitorii lui Maharajji o mare problemă. Bărbierul trebuia să dea dovadă de o răbdare uriaşă, pentru că, în momentul în care Maharajji prindea o oglindă, începea să facă feţe-feţe şi se mişca încontinuu. Iar când în sfârşit bărbieritul se isprăvea, Baba întreba nevinovat: „Oare îmi va mai creşte barba vreodată?”

Neem Karoli Baba a înviat oameni

S-a petrecut în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Soţia lui Chandre Pande se îmbolnăvise grav. Zilele îi erau numărate. Tatăl ei, Motiram, o iubea foarte mult şi nu suporta gândul că o va pierde. De aceea, a cerut ajutorul unui sfânt din Anupshashar, Mauni Baba. Acesta i-a spus: „Doar Neem Karoli Baba are puterea de a o readuce la viaţă. Gândeşte-te la el şi roagă-l să-ţi împlinească dorinţa.”

În timp ce Motiram medita la Anupshashar, în casa fiicei sale a sosit Maharajji. Nimeni nu îl cunoştea. A întrebat de starea femeii. Aflând că tocmai murise, a cerut să fie dus lângă ea. A stors peste buzele ei câteva boabe de strugure. Inima femeii a început din nou să bată. A lăsat instrucţiuni cum să fie hrănită în continuare şi a plecat. În scurt timp, femeia s-a vindecat complet.

S-a descoperit apoi că ea îl cunoştea pe Maharajji. Îl întâlnise când avea doar şase ani, la înmormântarea unei cunoştinţe a familiei. Karoli Baba fusese impresionat de fetiţa vioaie, tandră, bună şi iubitoare care privea uimită, pentru prima oară, trupul neînsufleţit al unei fiinţe care a părăsit planul fizic. Plin de dragoste, a chemat-o şi i-a spus: „Cere-mi orice!” Iar rugămintea ei a fost ca, atunci când va muri, să o readucă la viaţă. Maharajji şi-a ţinut promisiunea făcută unui copil de şase ani.

O altă putere paranormală manifestată de Maharajji

Unul dintre aspiranţii spirituali îndrumaţi de Neem Karoli Baba era medic militar la Jhanasi. El povesteşte că, într-o seară, în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Ghidul său spiritual a apărut la poarta casei sale şi i-a cerut găzduire. Noaptea, în jurul orei 1, s-a trezit şi l-a rugat să meargă repede la râul din apropierea casei şi să arunce pătura cu care se învelise până atunci. Medicul s-a conformat, deşi nu înţelegea motivul pentru care i se ceruse să acţioneze astfel la o oră atât de târzie. Dimineaţa Neem Karoli Baba i-a explicat: „Ştiu că fiul tău este ofiţer în armată. Noaptea asta a fost grea pentru el. Trupele sale nu au reuşit să ţină piept unui atac german. Soldaţii s-au risipit. El însuşi a trebuit să fugă, urmărit de germani. A trecut peste pod şi s-a aruncat în apă, sperând că i se va pierde urma. Însă a fost văzut şi s-au tras asupra sa o ploaie de gloanţe. Gloanţele s-au oprit în pătura mea şi au început să răspândească o căldură insuportabilă. De aceea te-am rugat să o arunci în râu, să mă pot şi eu odihni.” Medicul a rămas înmărmurit. Nu i se păruse nimic în neregulă cu pătura pe care o aruncase. În aceeaşi zi, Maharajji a plecat. Mai târziu, medicul a primit o scrisoare de la fiul său, care îi relata ce se petrecuse în respectiva noapte. Coincidea cu povestirea Ghidului său spiritual. Fiul adăuga: „Mă întreb şi acum cum a fost cu putinţă să nu fiu ucis, nici măcar rănit de gloanţe. Nu am nici cea mai mică zgârietură. A fost un miracol.”

Retragerea apelor

Într-o vară, apele Gangelui şi afluentului Yamuna au crescut şi s-au revărsat provocând inundaţii în regiune. Curenţii au fost extrem de puternici; viitura a smuls din rădăcini copaci, a dărâmat case, a inundat celebrul templu al lui Hanuman din Allabahad. Ministrul Apărării a sosit în zonă pentru a cerceta pagubele, iar preoţii din templu l-au implorat să facă ceva pentru a-i ajuta. Fiind un om religios, ministrul i-a sfătuit pe toţi să caute ajutorul lui Neem Karoli Baba, despre care auzise că ar fi o încarnare a lui Hanuman. Înţeleptul a venit şi a spus: „Nu stă în puterea mea să opresc inundaţiile. Este voia lui Dumnezeu.” Apoi a luat în căuşul palmei puţină apă şi a băut. A doua zi apele s-au retras.

Previziuni

Neem Karoli Baba nu permitea unora dintre aspiranţi să rămână prea mult în ASHRAM. Le spunea simplu să plece şi, chiar dacă ei se supărau, exista întotdeauna un motiv pentru care acţiona aşa. Un bărbat venise în ASHRAM pentru prima oară şi a fost dat afară imediat ce Ghidul spiritual l-a văzut. Venise cu bicicleta, avea timp destul, dar l-a gonit cu cuvintele: „Pleacă! Nu ai ce căuta aici. Şi să mergi pe acelaşi drum pe care ai venit.”

Omul a plecat trist. Pe şoseaua spre casă avusese loc un accident. Unul dintre răniţi era chiar fiul său, pe care l-a dus imediat la spital. Doctorii i-au spus că, dacă ar mai fi întârziat puţin, fiul său ar fi decedat cu siguranţă. Acum însă era în afara oricărui pericol.

Ma Ananda Moyi

Prezenţa sa, surâsul, sfaturile, felul ei de a fi făceau parte din învăţătura pe care o dăruia discipolilor. Tot timpul în preajma ei domnea o atmosferă miraculoasă de sublimă puritate. Dar să poţi ajunge lângă ea nu era o simplă conjunctură, ci chiar o Graţie Divină.

“La un moment dat, vocea mea interioară mi-a spus: “Ce-ar fi dacă ai juca rolul unui sadhaka (aspirant către desăvârşirea spirituală)?” şi astfel, acest joc a început.”

Ma nu a plâns niciodată

Ma Ananda Moyi s-a născut la 30 aprilie 1896, cu douăzeci de minute înainte de răsăritul soarelui, la Kheora, în districtul Tripura (un sat care actualmente face parte din Bangladesh). Pe tot timpul naşterii, mama nu a simţit nici un fel de durere. Copilul s-a născut fără să plângă. De altfel, se spune că nu a plâns niciodată, decât de fericire. De aceea a fost cunoscută sub numele de Ma Ananda – Cea Plină de Beatitudine. Părinţii săi, Sri Bipin Bihari Bhattacharya şi Srimati Mokshada Sundari Devi, adoratori fervenţi ai lui Vishnu, i-au dat numele de Nirmala Sundari Devi (Frumuseţea Imaculată).

Întreaga copilărie, Nirmala a avut grijă de fraţii săi mai mici, de aceea a consacrat foarte puţin timp învăţăturii: doar doi ani la şcoala primară. Din 1909, a fost căsătorită cu Ramani Mohan Chakravarty, cunoscut mai târziu sub numele de Bholanath şi care avea să devină unul dintre cei mai devotaţi discipoli ai soţiei sale.

Se hrănea mai puţin decât o pasăre

În 1918, Nirmala şi soţul ei s-au mutat la Bajitpur. Aici, Nirmala s-a dăruit definitiv căii ascezei. Până în anul 1926, ea a urmat cu perseverenţă practica spirituală, dobândind succesul în toate tehnicile spirituale prescrise de Scripturile Sfinte. În această perioadă s-a hrănit cu doar trei boabe de grâu pe zi şi a petrecut luni întregi într-o retragere totală. Din decembrie 1926, Ma a început să călătorească în întreaga Indie.

O maestră a tuturor

Pretutindeni, prezenţa sa a declanşat o intensă activitate spirituală: rugăciuni, meditaţii, conferinţe, ceremonii. A dus viaţa pelerinilor hinduşi şi a respectat tradiţia de a nu rămâne mai mult de câteva zile în acelaşi loc.

Primea pe oricine îi căuta ajutorul: tineri sau bătrâni, bogaţi sau săraci, hinduşi sau străini. În prezenţa ei, contradicţiile religioase se dizolvau de la sine. Indiferent de interlocutorul său, musulman sau hindus, occidental sau oriental, găsea modalitatea ca acesta să-i înţeleagă mesajul şi să se îndrepte cu mai multă aspiraţie către Dumnezeu. Ea spunea: “În casa Tatălui meu sunt mai multe camere şi nu uitaţi niciodată că toate au o singură calitate: sunt camere în casa Tatălui.” Celor uimiţi de faptul că Ma cunoştea conţinutul cărţilor de filosofie şi esenţa tuturor căilor spirituale, ea le răspundea: “Există o mare carte a vieţii. Pentru cel care a studiat-o în profunzime, toate adevărurile ştiinţei şi filosofiei se revelează.”

Atitudinea lui Ma faţă de discipolii săi varia de la o extremă la alta, în funcţie de circumstanţe. Ea se manifesta atât ca o fetiţă jucăuşă, cât şi ca o mamă foarte severă. Pentru toţi cei care o întâlneau, era ca o oglindă care obiectiva adevărata natură interioară şi arăta calea către descoperirea tuturor potenţialităţilor misterioase ale fiinţei umane.

“La nivel de Sine, nu mai există viaţă şi moarte”

În vara anului 1948, o femeie a venit la Ma şi i-a spus: „Mai întâi a murit soţul meu. Am fost foarte tristă, dar am trecut peste suferinţă, pentru că aveam o fiică minunată, pentru care trebuia să fiu tare. Când fiica mea a împlinit 12 ani, s-a îmbolnăvit şi a murit. De atunci nu-mi mai pot afla liniştea. Era tot ce aveam, atât de frumoasă şi atât de tânără! Mi-a fost luată când abia îşi începuse viaţa. De ce m-a părăsit? Nu pot să înţeleg. Un timp am lucrat într-un orfelinat. Gândeam că, dacă nu mai am un copil al meu, aş putea să-i îngrijesc pe cei lipsiţi de dragostea maternă. M-am ataşat de acei copii şi ei de mine. Dar rana din inima mea nu s-a vindecat. Nimic nu mă ajută. Îmi vreau copilul înapoi. Ce să fac?”

Ma i-a răspuns: „În primul rând, trebuie să ştii că suferinţa este cauzată de sentimentul de „eu” şi „al meu”. Tu spui: „Fiica mea a murit” şi suferi. Dar cine eşti tu? Află cine eşti. Ea era fructul trupului tău. Atâta vreme cât te identifici cu trupul tău, va continua să existe suferinţă. Este ceva inevitabil. Te afectează pentru că tu crezi că acest copil era al tău şi l-ai pierdut. Şi mai trebuie să ştii un lucru – întreaga suferinţă este datorată separării şi îndepărtării de Dumnezeu. Când eşti cu El, suferinţa dispare. Lasă gândurile să se îndrepte către El. Aminteşte-ţi că fiica ta este acum cu El. Cu cât te vei gândi mai mult la Dumnezeu, cu atât vei fi mai aproape de ea. Dacă trebuie să plângi, plângi de dorul Lui. Aşa cum există flori care mor înainte de a da naştere fructelor, aşa şi unii oameni mor tineri. Pentru un timp, Dumnezeu ţi-a încredinţat copilul pentru a-l îngriji. Acum l-a luat la El pentru a avea El grijă mai departe. Într-o zi vei fi şi tu acolo. Până atunci gândeşte-te mereu la Dumnezeu şi vei fi aproape de fiica ta.

De unde ştii că fiicei tale nu îi este mai bine acolo unde se află? Şi mai trebuie să ştii că la un anumit nivel totul este Sine; nu se mai discută despre viaţă şi moarte. Cine se naşte? Cine moare? Totul este Sine. Aceeaşi minte care se identifică cu trupul se poate îndrepta către Cel Etern şi atunci durerea pe care o resimte trupul va dispărea. Această lume oscilează între plăcere şi durere; aici nu există stabilitate sau siguranţă. Acestea se află numai în Dumnezeu. Cum pot exista amândouă, lumea şi Cel Unic? Ei par a fi separaţi – lumea şi Dumnezeu, dar atunci când este atinsă starea de desăvârşire spirituală înţelegi că nu mai există decât unul. Ce înseamnă viaţa în lume tu deja cunoşti. Doar în Dumnezeu vei afla tot ceea ce există.” Maestra făcu o pauză, după care spuse: “Eu sunt copilul tău.”

Câteva luni mai târziu, aceeaşi femeie a venit la Varanasi în ashram-ul lui Ma. Părea mai tânără şi mai fericită. „Am trecut peste durere. Când Ma mi-a spus: „Eu sunt copilul tău”, a vorbit cu vocea fiicei mele. Mi s-a făcut părul măciucă şi am avut un sentiment pe care nu-l pot descrie în cuvinte. Din acel moment rana din inima mea a început să se vindece. Am căpătat convingerea interioară că fiica mea este fericită acolo unde se află. Mi-am găsit pacea şi liniştea.”

“Vocaţia omului este comuniunea cu divinitatea”

Ma Ananda Moyi a supravegheat îndeaproape viaţa de ashram. La inaugurarea primului aşezământ spiritual, ea a spus: “Ashram-ul este un loc sfânt, în care gândurile omului sunt spontan îndreptate către Dumnezeu. Toţi locuitorii ashram-ului trebuie să depună eforturi consecvente pentru ca, prin rugăciunile lor, prin sadhana zilnică, prin gânduri nobile şi meditaţii profunde să menţină o atmosferă foarte pură, cu adevărat divină.”

Ea considera că unicul scop al fiinţei umane este de a se uni cu Dumnezeu. Cel care a primit nepreţuitul dar de a se naşte sub formă umană trebuie să-şi consacre forţele pentru a atinge acest ţel: “Vocaţia omului este comuniunea cu divinitatea”. Graţia lui Dumnezeu se manifestă permanent, revărsându-se neîncetat asupra oricărei fiinţe. Ea este mai presus de cauzalitatea şi gândirea omenească. Omul culege roadele acţiunilor sale. Dacă vă slujiţi tatăl, iar el, mulţumit de ajutorul oferit, vă dăruieşte un cadou, acesta reprezintă fructul acţiunii voastre. Dar legătura şi comuniunea profundă care există între Dumnezeu-Tatăl şi fiul său nu depinde de vreo acţiune sau de modul uman de a atribui merite. Tatăl Ceresc, Dumnezeu – El este în toate acestea. Cum poate să existe vreo cauză sau raţiune omenească pentru revărsarea Graţiei sale? Noi suntem ai Lui. El ne cheamă permanent pentru a ni se revela. El este cel care ne insuflă dorinţa ardentă de a-L cunoaşte, aspiraţia frenetică de a-I fi alături, de a ne contopi extaziaţi cu Fiinţa Sa Supremă.

Libertatea de a aspira la desăvârşire

Ma Ananda Moyi spunea că este necesar să înţelegem că totul se naşte din El şi că El există în tot. Tot ceea ce există, tot ceea ce ne înconjoară, noi înşine – Totul este Creaţia Sa. Dumnezeu se ascunde în toate aceste forme. Revelarea Sinelui nostru profund şi adevărat semnifică distrugerea voalurilor ignoranţei şi regăsirea, în contopire extatică, a lui Dumnezeu. Noi nu stăpânim cu adevărat nici măcar o respiraţie. Cu toate acestea, Dumnezeu ne oferă necondiţionat libertatea în acţiune. Dacă folosim această libertate în acţiune pentru a aspira frenetic la comuniunea plenară cu Fiinţa Sa Supremă, înseamnă că am înţeles cu adevărat mesajul divin.

Dacă un aspirant spiritual începe să adore o anumită formă a divinităţii, el va începe să vadă, într-o anumită etapă a practicii sale, existenţa acelei forme în tot ceea ce îl înconjoară, precum şi în el însuşi. Ulterior va realiza că toate celelalte forme în care Dumnezeu poate fi adorat sunt cuprinse în imaginea sa.

Stările noastre sunt măsura propriei evoluţii

El vede că Dumnezeul fiecăruia există în Dumnezeul său şi, de asemenea, vede că Dumnezeul său există în Dumnezeul fiecăruia. El începe să simtă că “Dumnezeu, care sălăşluieşte în profunzimile inimii mele, sălăşluieşte, de asemenea, în tot ceea ce există. El este unic. În ape sau pământuri, în plante şi animale – pretutindeni în întregul univers domneşte Preaiubitul inimii mele. Nu există nimic în afara Sa. El este mai mic decât tot ce poate fi mai mic şi mai măreţ decât tot ce poate fi mai măreţ.”

Datorită tendinţelor şi nevoilor noastre înnăscute, fiecare dintre noi adoră o altă formă a lui Dumnezeu. Adevăratul progres spiritual depinde de intensitatea aspiraţiei către El. Măsura evoluţiei noastre este reflectată în experienţele care ne sunt oferite de Cel adorat. El nu este inaccesibil şi nici separat de cel care Îl adoră, El doar se revelează într-o infinitate de forme. „A crede în El sub o anumită formă nu este de ajuns. Acceptă-L în nenumăratele sale forme şi moduri de existenţă, în tot ceea ce există. Aspiră la Întreg şi acţiunile tale vor reflecta Întregul”, spunea Ma.

Ma Ananda Moyi şi-a încheiat această existenţă dăruită în întregime Voinţei Divine şi sprijinirii fiinţelor care aspirau să evolueze spiritual la Hardwar, în 27 august 1982.

“Când am văzut-o prima oară, mi s-a părut că un fulger încărcat de iubire se desprinde din ea şi îmi străpunge inima, paralizându-mă. Am rămas nemişcat câteva momente, cu ochii aţintiţi asupra Mamei, simţind cum mă copleşesc valuri de iubire. Ma m-a împodobit cu o ghirlandă de flori galbene şi am simţit că sunt cuprins de o stare extatică. Atunci când am deschis ochii, ea m-a privit îndelung, plină de iubire. Ce fericire – ce binecuvântare! Nu pot spune nimic mai mult. Ea este cu adevărat o fiinţă divină.” (Dayamata, discipolă a lui Paramahansa Yogananda)

Într-o zi a fost întrebată la ce vârstă a atins Iluminarea. Ea a râs ca un copil şi a recunoscut că a ignorat complet data sau momentul în care aceasta s-a petrecut şi că nu-şi aduce aminte să fi existat o delimitare strictă a vieţii ei în “înainte” şi “după” ce a atins Iluminarea.

Dumnezeu se ascunde în noi

“Un negustor bogat a plecat într-o călătorie. Un hoţ, deghizat şi el în negustor, l-a însoţit cu intenţia ca, imediat ce momentul potrivit va apărea, să-l jefuiască. În fiecare dimineaţă, înainte de a părăsi hanul în care poposiseră peste noapte, negustorul îşi număra banii şi-i punea în buzunar. Seara, mergea să se culce fără cea mai mică urmă de suspiciune. În vreme ce dormea, hoţul începea să-i caute prin toate lucrurile, fără însă a găsi locul în care acesta îşi păstra banii. După mai multe nopţi de căutare zadarnică, hoţul s-a resemnat şi i-a mărturisit negustorului adevărata sa intenţie şi l-a rugat să-i spună unde reuşise să ascundă banii atât de bine. Negustorul a replicat: „Ştiam de la bun început ce doreai să faci. Astfel că, în fiecare noapte, puneam banii sub perna ta. Astfel, puteam să dorm fără grijă, ştiind că acesta era singurul loc în care tu nu ai fi căutat niciodată.

Dumnezeu se află în fiecare dintre noi; dar omul Îl caută în exterior. Doar când atenţia va fi îndreptată către desăvârşirea propriei fiinţe, El se va revela. Iubirea Sa străluceşte ca milioane de sori, şi vom fi capabili să realizăm aceasta contemplând frumuseţea pură care se ascunde în inima omului.” (Alexander Lipski – “Viaţa şi învăţăturile lui Ma Ananda Moyi”)

“Pot să vă spun că ceea ce sunt acum am fost întotdeauna, încă de la prima mea naştere. Un simplu voal separă omul obişnuit de propriul său Sine, iar acest voal se “uzează” progresiv printr-o sadhana sinceră şi constantă. Dar în acest moment nu mai există nici un voal.”

“Eu sunt o fetiţă, nu sunt capabilă de discursuri savante. Un copil care găseşte ceva frumos aleargă să îl arate colegilor săi de joacă; eu fac acelaşi lucru, aduc în faţa voastră ceva nespus de frumos şi de pur. Primiţi şi bucuraţi-vă de ceea ce vă ofer.”

“I-am spus lui Ma că este mai dură ca un tunet, mai sensibilă ca o floare, mai frumoasă şi mai tandră decât cea mai frumoasă şi mai tandră femeie din lume, tranşantă şi fermă precum severitatea însăşi, generoasă şi neclintită precum moartea.” (Una dintre discipolele cele mai apropiate)

Shankara – o viaţă pentru Dumnezeu

Apropierea de învăţătura şi viaţa marelui yoghin Shankara este de fiecare dată, pentru orice om, o chemare către meditaţie şi în acelaşi timp o revelare a profunzimilor sufletului său. Întreaga viaţă a lui Shankara a fost o continuă dăruire către Dumnezeu.

La 10 ani era un mare învăţat

Considerat uneori cel mai mare filosof al tuturor timpurilor şi yoghin desăvârşit, Shankara, numit şi Shankaracharya, s-a născut la Kaladi, în Kerala, pe coasta de vest a Indiei, în jurul anului 686 d.Hr.. Din punct de vedere istoric, cunoaştem foarte puţin despre el, însă numeroase legende fascinante ne dezvăluie totuşi câte ceva din austera sa viaţă.

Copil fiind, Shankara a urmat şcoala vedică. El a pătruns esenţa învăţăturilor vedice sacre şi a formulat cu genialitate definiţii precise şi analize profunde referitor la aceste texte, creând astfel o veritabilă filosofie sintetică. La vârsta de 10 ani era deja un mare învăţat. Nu numai că citise şi memorase toate scripturile tradiţionale, dar scrisese deja comentarii la multe dintre ele şi le prezentase dintr-o înaltă perspectivă erudiţilor care veniseră din toate colţurile ţării, interesaţi să-l vadă pe acest băiat minune care era considerat o încarnare a lui Shiva.

Băiatul era însă nemulţumit. La vremea când toţi copiii abia încep să studieze silabisind cuvinte, el înţelesese deja cât de superficială era cunoaşterea din vremea sa. El vedea că profesorii săi nu urmau adevărurile înalte şi pure pe care le predicau. Într-adevăr, întreaga societate în care trăia era oarecum predominant materialistă. India trecea printr-o perioadă de decadenţă spirituală. Shankara, plin de ardoare şi dăruire spirituală, a simţit în adâncul fiinţei sale chemarea lui Dumenezu şi, cu maturitate, încă de când nu era decât un copil, a hotărât să facă din viaţa sa un exemplu care să-i îndrepte pe oameni pe calea luminoasă a Adevărului.

„Reflectează asupra acestor lucruri”

În acea perioadă tatăl său a murit. Băiatul s-a preocupat îndelung să înţeleagă problema vieţii şi a morţii. În căutările sale asupra sensului existenţei, a renunţat treptat la tot ceea ce avea o valoare relativă. Atunci a scris poemul denumit Moha Mudgaraiu – „Sfărâmarea iluziei”, în care întreba: „Cine este soţia ta? Cine este fiul tău? Drumurile acestei lumi sunt într-adevăr stranii. Al cui eşti tu? De unde ai venit? Vastă este ignoranţa ta, dragul meu! De aceea reflectează asupra acestor lucruri şi adoră-l pe Dumnezeu.”

Shankara şi-a convins mama să-l lase să facă jurământul monastic, promiţându-i că se va reîntoarce să o vadă înainte de a muri. Apoi a pornit în căutarea unui maestru veritabil.

„Acela este Maestrul meu”

Pe malurile râului Narmada îl întâlneşte pe Gaudapada, un mare yoghin, care atinsese cunoaşterea Realităţii ultime. Shankara îi cere bătrânului să îl iniţieze, dar Gaudapada refuză, deoarece făcuse jurământul de a rămâne absorbit continuu în uniunea cu Brahman. Totuşi el îl trimite pe băiat la cel mai avansat discipol al său, Govindapada, care îl iniţiază şi îl instruieşte în tehnicile de meditaţie şi în întregul proces Yoga. Într-un timp foarte scurt, Shankara atinge realizarea spirituală completă şi se hotărăşte să devină şi pentru alţii un ghid spiritual.

Într-o dimineaţă, când se îndrepta către Gange pentru a face o baie ritualică, întâlneşte un chandala, un membru al celei mai de jos caste din India, casta celor consideraţi a fi de neatins, impuri. Omul avea patru câini cu el, iar aceştia blocaseră cărarea lui Shankara. Pentru moment, prejudecăţile de castă i-au reînviat, astfel că brahmanul îi ordonă lui chandala să se dea la o parte din drumul lui. Dar acesta din urmă i-a răspuns: „Dacă există numai un Dumnezeu, cum pot să existe atâtea feluri de oameni? Cum pot fi atâtea deosebiri şi caste şi credinţe?” Yoghinul a fost cuprins de ruşine şi respect. S-a prosternat, plin de recunoştinţă pentru lecţia primită, în faţa acelui chandala. Acest incident l-a inspirat mai târziu în unul dintre cele mai frumoase poeme ale sale, Manisha Panchaka. El are cinci strofe şi fiecare se termină cu versurile: „Cel care învaţă să vadă Existenţa Unică pretutindeni; Acela este maestrul meu – fie el un brahman sau un chandala”.

Fundamentul filosofiei sale

Îndeplinind instrucţiunile date de guru-l său de a restabili învăţătura Advaita Vedanta ca loc de confluenţă a tuturor vederilor moniste şi dualiste, oricât de contradictorii ar putea părea ele, tânărul înţelept a plecat la Varanasi, vechiul centru al religiei şi culturii vedice, şi a început să răspândească învăţăturile despre Unitatea existentă în diversitate. El a avut dispute filosofice cu învăţaţi conducători ai diferitelor şcoli filosofice şi, răspunzând la toate obiecţiile aduse şi contestând certitudinile aparente ale altor şcoli filosofice, el a stabilit supremaţia sistemului său de gândire. Aici l-a întâlnit pe primul dintre cei patru discipoli ai săi, Sananda.

De le Varanasi, marele maestru spiritual a călătorit la Bgarinath împreună cu discipolii săi, dăruind oamenilor mesajul filosofiei sale. A vizitat multe locuri sfinte precum Prayag, Hardwar, Rishikesh, Srinagar, Rudrapayag, Nadaprayag, Kamarupa şi Gomukhi, a venerat zeităţile întâlnite în drum, şi astfel a demonstrat că un cunoscător al lui Nirguna Brahman (Dumnezeu transcendent) nu este lipsit de devoţiune faţă de Saguna Brahman (Dumnezeu văzut în forme, zeităţi etc.). Aici, în calmul înălţimilor himalayene, Shankara a scris comentarii la zece Upanishade, la Bhagavad Gita şi la Brahma Sutras, şi şi-a stabilit astfel doctrina pe o fundaţie fermă.

Învăţătura spirituală revelată de Shankara este, din punct de vedere pur filosofic, una dintre cele mai importante şi mai interesante care s-a născut pe pământul indian.

A pelegrinat dintr-un loc în altul, angajându-se în discuţii cu conducătorii diverselor culte şi şcoli filosofice şi, prin inegalabilul său talent oratoric, susţinut de o profundă înţelepciune, el a continuat să înlăture dogmele false şi să distrugă prezumţiile eronate.

Ordinile monastice fondate de Shankara

Shankara a călătorit de-a lungul şi de-a latul vastului subcontinent de patru ori, stabilind patru mănăstiri principale în cele patru puncte cardinale ale Indiei: Sringeri Math, pe dealurile Sringerile în sud, Sarada Math la Dvaraka în vest, Jyotiramath la Badarikasrama în nord şi Govardhana Math la Puri în est şi i-a numit pe primii săi patru discipoli ca stareţi ai acestor mănăstiri. De asemenea, a repartizat fiecărei mănăstiri câte o Veda care să fie urmată, astfel: Rig-Veda pentru Govardhana Math, Yajur-Veda pentru Sringeri Math, Sama-Veda pentru Sarada Math şi Atharva-Veda pentru Jyotir Math.

Shankara a organizat întregul sistem al cultului monastic în India în zece ordine bine închegate (Dasanami Sampradaya). Este semnificativ faptul că Sir Ramakrishna Paramahamsa, profetul Indiei moderne, a fost discipolul lui Swami Totapuri Maharaj, care aparţinea liniei Puri, una dintre Dasanamis. De aceea călugării ordinului Ramakrishna sunt legaţi în mod fundamental de marele înţelept Sri Shankara.

„Această lume este un paradis”

Viaţa pământeană a lui Shankara s-a sfârşit la Kedarnath, în Himalaya. Avea numai 32 de ani. El a fost mai degrabă un reformator, decât un inovator; nu a predicat o doctrină sau vreo credinţă nouă. A dat însă un puternic impuls creator vieţii spirituale din timpul său.

Shankara a făcut să strălucească din nou învăţătura pură a Vedantei, după o perioadă de recul datorată dezvoltării budismului. A fost considerat sfânt şi se spune că a fost încarnarea lui Shiva. Separaţi de un interval de o mie de ani, precum trei vârfuri de munţi, Buddha, Shankara şi Ramakrishna domină semeţ şi senin istoria religioasă a Indiei. Opera literară a lui Shankara este vastă şi sublimă. El a făcut comentarii nu numai asupra Sutrelor vedantice, dar a şi creat două lucrări filosofice majore: Upadeshasahasri şi Viveka Chudamani (discernământul spiritual, bijuteria cea mai de preţ). El este totodată autorul multor poeme, imnuri, rugăciuni şi lucrări referitoare la filosofia Vedanta.

Aşa cum o dovedesc scrierile sale, Shankara a fost mai mult înclinat către Jnana Yoga. El era însă înzestrat şi cu o mare putere de a iubi. Renunţarea, Discriminarea, Controlul de sine, acestea erau cuvintele sale cheie. Shankara nu a fost supus iluziei acestei lumi, maya. De aceea a putut să descrie atât de clar transformarea completă a Universului, ce are loc în faţa ochilor clarvăzătorului eliberat. Când este trăită comuniunea cu Dumnezeu, când toate fiinţele şi fenomenele sunt văzute în relaţia lor reală cu Dumnezeu, atunci, spune Shankara, „această lume este un paradis”.

H.L. Poonja – Doar rămâi tăcut

Pentru a iubi lumea, trebuie mai întâi să înveţi cum să-ţi iubeşti Sinele. Numai când îţi iubeşti Sinele poţi iubi şi lumea, deoarece în Sinele tău este inclus totul. De asemenea, dacă îţi cunoşti Sinele, atunci cunoşti totul. Aşadar, cunoaşte-ţi Sinele. Această cunoaştere înseamnă „a fi”. Asta este tot ce trebuie să şti. A cunoaşte înseamnă „a fi”.
Harivansh Lal Poonja a călătorit ani de zile prin India în căutarea unei fiinţe care să-L fi văzut pe Dumnezeu. Dezamăgit de nenumărate ori, în cele din urmă, dorinţa sa a dat roade. În 1944, l-a întâlnit pe marele ghid spiritual eliberat Ramana Maharishi. În timpul uneia dintre primele întâlniri cu acesta, Poonja i-a relatat cu mândrie că a avut viziuni ale lui Krishna, Rama, Hanuman. Liniştit, Ramana l-a întrebat pe tânăr: „Îi vezi şi acum pe aceşti zei?”. „Nu” a răspuns Poonja. „La ce folosesc zeii care apar şi dispar? A rămas doar cel care vede. Află cine este cel care vede.”, i-a răspuns ghidul său spiritual. Ceea ce a şi făcut.

A avut prima experienţă iluminatorie la 8 ani

H.L. Poonja s-a născt la 13 octombrie 1910 în Gujranwala, India şi copilăria şi-a petrecut-o la Faisalabad (ambele oraşe se află acum în Pakistan). Mama sa era o adoratoare ferventă a lui Krishna şi sora unui renumit SWAMI indian, Rama Tirtha.

Poonja a avut o primă experienţă spirituală, o stare de SAMADHI care a durat 3 zile, la vârsta de 8 ani; această experienţă l-a motivat în toate căutările sale spirituale de mai târziu. Dorinţa sa principală era ca această stare sublimă de fericire şi de comuniune cu Dumnezeu să poată fi trăită permanent. Mama sa, considerând că această stare de extaz îi fusese dăruită de Krishna, l-a îndrumat pe calea adorării lui. De atunci el a avut numeroase viziuni, însă acestea apăreau şi apoi dispăreau. S-a născut atunci în el dorinţa de a găsi pe cineva care îl poate ajuta să simtă în permanenţă comuniunea cu Dumnezeu.

La vârsta de 20 de ani părinţii i-au găsit o soţie şi, chiar dacă nu dorea să-şi întemeieze un cămin, s-a căsătorit şi a avut doi copii, care mai târziu i-au devenit discipoli. Pentru a-şi face datoria faţă de familie, el a devenit ofiţer în armată. Dar nu pentru mult timp, căci aspiraţia de a găsi acea fiinţă care l-a văzut pe Dumnezeu l-a determinat să-şi părăsească postul şi să cutreiere întreaga Indie pentru a o găsi. Au urmat ani de pelerinaje în locuri sacre, retrageri în peşterile himalayene, dar nu a găsit, după spusele lui decât „oameni de afaceri deghizaţi în SADDHU-şi”, fiind nevoit să se întoarcă mereu, dezamăgit, la casa tatălui său.

Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit deja

Dar… într-o zi, un SADDHU a trecut prin faţa casei sale. Impresionat de ceva din atitudinea acestuia, Poonja l-a întrebat dacă ştia pe cineva care ar putea să i-l arate pe Dumnezeu. Omul i-a răspuns că există o astfel de persoană care trăieşte în sudul Indiei şi al cărui nume este Ramana Maharishi. L-a sfătuit să meargă până acolo, dar Poonja era descurajat, pentru că nu avea cum să-şi părăsească iar familia. Nimic nu este întâmplător, însă. A doua zi, el a găsit în ziar o ofertă pentru un post de ex-ofiţer în Madras, foarte aproape de ASHRAM-ul lui Ramana Maharishi. A obţinut postul şi a plecat imediat să-l găsească pe omul care i-L putea arăta pe Dumnezeu. Condus în sala unde se afla Ghidul spiritual, Poonja s-a ridicat brusc şi s-a îndreptat spre ieşire. Unul din discipolii lui Maharishi l-a întrebat ce e cu el, iar Poonja i-a răspuns că acest Ghid spiritual este de fapt un escroc, fiind acelaşi SADDHU care îl îndrumase aici cu o lună în urmă. „Imposibil, i-a răspuns discipolul, toată lumea de aici poate să-ţi spună că Ramana Maharishi nu a plecat nicăieri în ultimii 40 de ani.”

Află cine este cel care vede

Poonja descrie astfel întâlnirea sa cu Maharishi: „Supărat, m-am apropiat de el: «Tu eşti cel care a venit să mă vadă în casa mea din Punjab?» Nu am primit niciun răspuns. «Îţi repet, tu eşti cel care m-a trimis aici?» Din nou Maharishi a rămas tăcut. L-am întrebat atunci: «L-ai văzut pe Dumnezeu? Dacă da, mi-l poţi arăta şi mie?» Mi-a răspuns imediat «Eu nu ţi-l pot arăta pe Dumnezeu şi nici nu te pot ajuta să-l vezi. Dumnezeu nu este un obiect care să poată fi văzut. El este Subiectul, el este Văzătorul. Află cine este cel care vede. Tu singur eşti precum Dumnezeu». Răspunsul său nu m-a mulţumit şi aş fi plecat imediat. Însă, în momentul în care l-am privit în ochi pe Maharishi, am fost cuprins de o emoţie tulburătoare şi întregul corp a început să-mi tremure. Valuri de energie păreau că dansează în fiinţa mea şi brusc am devenit conştient că în interiorul meu se află o inimă. Nu inima fizică. Părea a fi un centru din care izvorăsc toate lucrurile. Privind în ochii lui Maharishi, am simţit că acest centru se expansionează, se deschide şi izvorăşte precum o floare. Această Inimă, această Inimă a Inimii mele, nu era nici înăuntrul meu, dar nici înafara mea. Nu pot să descriu cu mai multă claritate. Tot ce pot spune este că în prezenţa şi sub ochii lui Maharishi, inima mi s-a deschis. A fost o experienţă extraordinară, la care nu mă aşteptam.”

Eu sunt cu tine oriunde te-ai afla

Următorii trei ani, Poonja a petrecut împreună cu Ghidul său spiritual tot timpul pe care i-l permitea slujba pe care o avea. În 1947, el a trebuit să plece pentru a-şi ajuta familia în contextul preluării zonei de către Pakistan. La ultima lor întâlnire, Maharishi şi-a încurajat aspirantul: „Eu sunt oriunde te-ai afla”. Pe când se afla în trenul de Lhore, Poonja era înconjurat de musulmani înfierbântaţi care se bucurau de victoria Pakistanului. Poonja se gândea să se mute în vagoanele în care se aflau hinduşii, dar l-a auzit pe Ramana care îi spunea să rămână în compartimentul cu musulmani. Aşa a şi făcut, şi, după 40 de kilometri, musulmanii au oprit trenul, au dat jos toţi călătorii hinduşi şi i-au împuşcat sub privirile lui. Deşi era uşor să-ţi dai seama că este hindus, Poonja a călătorit neobservat încă 20 de ore în trenul plin de musulmani. A doua zi şi-a dus familia în oraşul Lucknow, unde s-au stabilit. Următorii ani a muncit pentru a-şi întreţine familia şi pentru a asigura educaţia copiilor săi.

În 1966 s-a retras din viaţa socială, călătorind prin ţară. A petrecut mult timp în compania înţelepţilor Indiei, dar pentru el Ramana Maharishi a rămas mereu Ghidul său spiritual.

Pe parcursul peregrinărilor sale, Poonja a devenit din ce în ce mai cunoscut, fiind invitat în diferite colţuri ale lumii pentru a-şi transmite învăţătura. El nu a acceptat însă niciodată să i se construiască un ASHRAM sau să primească donaţii. A preferat să nu fie înconjurat de prea mulţi oameni, dispărând uneori pentru lungi perioade de timp în retrageri. Doar în ultimii ani ai vieţii, în locuinţa sa din Lucknow a început să primească aspiranţi pe calea spirituală, la început 4-5, apoi cu sutele. Veneau cu toţii ca la o fiinţă care a căutat şi a găsit, ca la o fiinţă care îşi atinsese ţelul şi acum arăta şi celorlalţi drumul spre adevărata libertate. A murit în anul 1997.

„Nu există o profunzime a minţii pe care trebuie să o atingem. Nu există decât o vacuitate imaculată. Nu există interior, exterior, suprafaţă sau adâncime. Nu ai unde să te duci. Oriunde te-ai duce, e tot aici. Priveşte în jur, spune care sunt limitele acestui moment. Cum îl măsori? După lungime, lăţime, grosime? Acest moment prezent nu are nimic de-a face cu timpul sau cu profunzimea. E foarte simplu. Vei râde când îţi vei da seama cât de simplu este. Oamenii petrec 30 de ani în peşteri doar ca să descopere că sunt ei înşişi, Sinele lor. Acest A FI este aici şi acum. E ca şi cum ţi-ai căuta ochelarii în timp ce îi porţi. Orice ai face, oriunde ai fi, eşti mereu în această Sursă.”

„Libertatea înseamnă a-ţi cunoaşte natura ta fundamentală, propriul Sine. Nimic altceva.”

„Adevărul este cel mai minunat Mister, care este nediferenţiat de propriul nostru Sine. Trebuie să ne abandonăm înţelepciunii adevăratei noastre Fiinţe şi faptului că suntem Adevărul.”

„Conştiinţa este dincolo de noţiunile de naştere şi moarte, dincolo de orice concept al eternităţii sau vidului sau spaţiului. Ceea ce conţine spaţiul sau vidul sau eternitatea este conştiinţa, în interiorul căreia există totul.”

„În primele luni după ce am atins starea de eliberare, nu am avut niciun gând. Mergeam la birou şi îmi îndeplineam toate îndatoririle fără să am nici măcar un gând în cap… Tot ce făceam era realizat fără niciun fel de activitate mentală. Eram precum un ocean de tăcere interioară, netulburat de niciun gând.

Nu mi-a trebuit mult să-mi dau seama că mintea şi gândurile nu sunt atât de importante în lume. Când cineva este identificat cu Sinele, o putere divină are grijă de viaţa sa. Toate acţiunile se desfăşoară spontan şi sunt realizate foarte eficient, fără vreun efort mental.”
„Ca un rezultat al adorării intense, Krishna a început să-mi apară în faţa ochilor, exact sub forma în care este reprezentat în poze. La început îmi apărea numai noaptea şi ne jucam, uneori chiar dormeam împreună. Eram foarte inocent în acea perioadă şi nu am realizat că aceea era manifestarea uneia dintre cele mai mari zeităţi din hinduism – pentru care foarte mulţi devoţi îşi iroseau o viaţă întreaga doar ca să aibă o cât de mică străfulgerare a Lui. Naiv fiind, am crezut că este ceva foarte normal ca El să îmi apară şi să se joace cu mine. Forma sa fizică era la fel de reală ca a mea – o puteam simţi şi atinge – însă El îmi putea apărea şi sub forme mult mai subtile. Chiar şi când închideam ochii imaginea lui Krishna se afla în faţa mea. Acel Krishna era o energie plină de voioşie şi foarte jucăuşă. Întotdeauna îmi apărea când mă urcam în pat şi, prin tot felul de jocuri şi trucuri, mă împiedica să dorm. După ce noutatea s-a mai domolit, am început să simt că apariţia lui Krishna devenise puţin obositoare. Am început să mă gândesc cum pot scăpa de El şi mi-a venit ideea să îl trimit la mama mea. Ştiam că datorită faptului că era o credincioasă foarte înflăcărată, s-ar fi bucurat mult să-L vadă. Se pare însă că Krishna nu era interesat deloc de compania mamei mele. Nu s-a dus niciodată la ea şi a preferat să-şi piardă timpul cu mine.

Când nu se afla lângă mine simţeam dorinţa să-l văd. Îmi plăcea foarte mult să îl văd şi să mă joc cu el. Singura problemă era că de foarte multe ori eram obosit şi nu mă puteam juca cu El, iar El nu mă lăsa să dorm până nu ne jucam împreună.

Niciodată nu m-am îndoit de realitatea Lui; niciodată nu m-am gândit că este un fel de viziune sau de halucinaţie. Odată i-am trimis şi o felicitare, în care îi scriam cât de mult îl iubesc şi mă gândesc la El. Am trimis-o prin poştă şi nu am fost deloc surprins când am primit răspunsul Său: un plic timbrat, ştampilat, adus de poştaş până acasă. Pentru mine, El era atât de real încât mi se părea complet natural să corespondăm prin poştă.”

„Mai întâi trebuie să existe o dorinţă pentru Dumnezeu, o iubire pentru El ori o dorinţă pentru eliberare. Fără una dintre acestea, nimic nu este posibil. În cazul meu, experienţa prin care am trecut pe când aveam opt ani a trezit în mine o dorinţă pentru Dumnezeu atât de intensă, încât am pierdut mai bine de un sfert de secol într-o căutare obsesivă şi frenetică pentru Dumnezeu.

Această dorinţă pentru Dumnezeu sau iluminare trebuie să fie precum o flacără interioară. Trebuie să o aprinzi şi apoi să o întreţii până devine un foc dezlănţuit care să consume toate celelalte dorinţe şi interese. Un singur gând sau o dorinţă, altele decât „vreau să îl descopăr pe Dumnezeu” sau „Vreau să îmi realizez Sinele” este de ajuns pentru a împiedica iluminarea.

Dacă apar astfel de dorinţe, înseamnă că focul nu este destul de intens, în cele din urmă se va stinge şi va consuma şi dorinţa pentru Dumnezeu sau Sine. Acest lucru este esenţial, pentru că realizarea nu se poate produce atâta timp cât nu se dizolvă şi această dorinţă. După dispariţia acestei ultime dorinţe, în fiinţă apare tăcerea totală, gândurile lipsind complet. Însă acesta nu este finalul, ci doar o stare mentală în care nu mai apare niciun gând şi nicio dorinţă. Aceasta a fost starea minţii mele în zilele care au urmat viziunii lui Rama. Însă realizarea nu s-a produs, deoarece ingredientul final nu era încă prezent. Aveam nevoie de graţia unui Ghid spiritual, aveam nevoie să fiu lângă el, aveam nevoie să-mi spună: „Ai ajuns acasă”, aveam nevoie să cred în el şi să îmi transmită prin privirea sa divină graţia şi puterea sa. Când privirea stăruitoarea a lui Maharishi a întâlnit mintea mea eliberată de dorinţe înrobitoare, Sinele a explodat şi a distrus-o total, astfel încât să nu mai poată să apară şi să funcţioneze. Doar Sinele a rămas.

Când Maestrul mă privea, simţeam că întregul trup şi mintea erau spălate de valuri de puritate, erau purificate de privirea sa tăcută. L-am putut simţi cum mă priveşte adânc în inimă. În timpul acelei priviri magice, am simţit cum fiecare atom era purificat şi curăţat. Parcă mi se crea un nou trup. Era un proces de transformare: corpul vechi murea definitiv, în timp ce îi lua locul un corp complet nou. Apoi, brusc, am înţeles. Ştiam că acest om care mi-a vorbit era, în realitate, ceea ce eram eu, ceea ce am fost dintotdeauna. S-a produs o recunoaştere subtilă a Sinelui, devenisem conştient de Sine.

Privirea tăcută a lui Maharishi m-a readus în starea mea originară, însă de data aceasta a fost ceva permanent. „Eu-l”, care căuta atât de intens un Dumnezeu în afara sa, deoarece dorea să devină în starea pe care o simţise în copilărie, pierise în cunoaşterea şi experimentarea directă a Sinelui. Nu pot descrie această experienţă. Pot spune că toate celulele şi toţi atomii corpului au recunoscut şi experimentat Sinele care îi întreţinea şi sprijinea, dar experienţa în Sine nu o poţi descrie. Ştiam că atunci s-a încheiat şi căutarea mea spirituală, însă sursa acelei cunoaşteri va rămâne veşnic indescriptibilă.”